False recunoașteri 3

Recunosc că nu-mi plac porțile deschise larg. Nu e nici o metaforă aici, mă refer chiar la porțile caselor. Și asta de câțiva ani încoace. Rădăcinile mele sunt în Baldovinești, și-n arborele meu genealogic e și familia din care a irumpt Panait Istrati. Recunosc ca de aici provine pseudonimul de pe site, Elena Istrati. Ca un omagiu al firicelului meu de talent care, posibil, e din aceleși filon de gene. Bunicii din Baldovinești au fost primii mei părinți spirituali. Pentru că m-au acceptat ca pe un dar perfect, pentru că îmi spuneau întotdeauna ce simt pentru mine și pentru că visau ca voi deveni doctor ca să-i vindec de bolile lor. Ei însă erau bolnavi din răni sufletești... iar eu am devenit prea târziu ,,doctor’’. Un altfel de doctor, despre care îmi spun uneori că i-ar fi putut ajuta. Sunt atât de prezenți în mine, încât e suficient să închid ochii, să-mi amintesc și încep a mi se derula în spatele pleoapelor scene pline de viață, cu sunetele curții și ale grădinii lor, mirosuri, imagini pline de culoare, voci vesele amplificate într-un mod particular de diminețile de vară, când încă nu mă înduram să cobor din pat. Ce sentimente de blândețe și siguranță se revărsau de pretudindeni asupra mea în locul acela unic! Iar grădina...ei bine, aș scrie un roman despre acea gradină, o altă Dumbravă Minunată croită pentru o altă Lizucă, dintr-un alt timp, dar cu nume apropiat. Recunosc că ei mă strigau ,,Lili’’ și că acest nume adună sunetele de taină la care inima mea bate altfel. Curios cum de puteau înțelege stările mele, de altfel destul de complexe, aproape fără cuvinte... Și când spun aceasta mă gândesc la sfârșitul abrupt al adolescenței mele din care nu le-am mărturisit mare lucru... dar nici n-a fost nevoie. Pentru ei nu eram copilul supradotat care ține cu orice preț să se rateze, așa cum mă făceau părinții mei să mă simt, ci ,, nepoata noastră frumoasă și deșteaptă’’... Bunicii se interesau de lucruri simple și se bucurau de reușite mărunte. Pentru ei, viața mea, așa cum era ea, părea extraordinară. Și, în lumina serii de toamnă, lângă ei îmi gaseam liniștea, cel puțin până urcam din nou în tren ca să mă intorc la existența mea, din afara acelei enclave fericite pe care o formau ei doi, casa și grădina. De foarte multe ori erau cu treburi prin acea grădină când soseam, iar poarta era încuiată. Strigam, băteam la poartă și nu tot nu auzeau ( cred că asta era o magie a grădinii..). Atunci părinții mă ajutau sa sar peste poartă ca apoi s-o deschid pe dinăuntru – desigur, când încă eram mică. În liceu și după, mă cățăram cu ușurință și nici n-o mai descuiam dacă veneam singură. Îmi placea la culme să vad expresia de surpriză de pe fețele lor când intram în gradină. La câțiva ani după aceaste timpuri, soțul meu m-a sunat să mă anunțe ca bunica s-a stins. Impactul de moment al veștii a fost atât de puternic încât mi-a tăiat respirația. Câteva minute. După care am căzut într-o stare de seninătate. Era noiembrie și am luat din piață un braț mare de tufănele. Mă gândeam că bunica și-a găsit în sfârșit odihna binemeritată, departe de grijile ei. Era o zi frumoasă si o simțeam pe bunica în jur, prezență benefică venind de pretutindeni și înmormântarea ei părea o sărbătoare.Zâmbeam. Când am ajuns în sat, în fața curții lor, am înlemnit. Ceva era cu totul în neregulă. Ceva era atât de diferit, încât nu mă puteam mișca, nu mai puteam gândi, nu puteam accepta. Ca și cum aveam în față brusc o nouă dimensiune pentru care nu aveam înțelegerea necesară și nici comportamente învățate. Din nou mi se tăiase respirația, zâmbetul senin îmi fugise de pe față iar ochii mei rătăceau în speranța vreunui indiciu. Apoi am văzut-o: Poarta! Poarta... era deschisă larg, așa cum nu mă întâmpinase niciodată, deschisă ca o gură monstruoasă și înfometată, care absoarbe și devorează în chip înspăimântător, era chiar Moartea simbolic lipita de Raiul meu. Am început să tremur și-am strâns tufănelele în brațe ca să nu mă prăbusesc (nu, eu nu leșin...) apoi lacrimile mi-au țâșnit din ochi și-am plâns, am plâns fără să mă pot opri ore în șir, chiar și în timp ce ajutam cu ce puteam restul familiei adunat acolo, până când, trecând cu o farfurie cu sarmale pe sub dud ( de care altădată se anina leagănul meu) către masa cu pomana tradiționala de după înmormântare, am auzit clar vocea bunicii în spatele meu dojenindu-mă: ,, Nu mai plânge Lili, fă, proasto, nu mai plânge...’’