Elena Albu

Paharul gândurilor mele se deșartă, Prin gratii sparte către noul an. Captiv, un fluture în vinul alb se zbate, Tribut ninsorilor ce-au curs în van. Cu vinul roșu încă neatins, Stau la

Usa se deschise larg si bărbatul intră în casa.Copilul stătu mai departe pe covor, scuturand o jucărie, ca o jumătate de sfera, în care un om de zăpadă era încojurat de un nor de fulgi de polistiren

În mijlocul deșertului trăia un cactus singuratic.De când se știa nu facuse decât umbre mititele în lumina puternică a soarelui. Într-o dimineață zări un norișor rătăcit deasupra sa. Nici nu se

Atâtea ceruri amânate, Sub care lupii mei flămânzi, Zăreau în joc de frunze moarte, Inelul umbrelor prelungi... Atâtea drumuri netrăite, Pe care n-ai cum să le-ajungi... Îmi strigă carnea în jur

Curățam de pe mansardele cerului Nălucirile unei tornade sărate Și zdrențe galbene- Veșmântul shaolinului zburător. Se umpluse călimara de nimfe- O sprijineam pe șold, Pictam, o nouă

Un cerc în stepa rece- ielele s-au mutat la parterul lunii pline. Lupii mei râvnesc cuminți la Sfântul Graal, supuși de iedera iubirilor mustind de sete. Umeri goi adunati către

Mi-am scurs chitara de gânduri și am tras-o la mal. - Ce faci printre pietre, femeie imposibilă?! Strigau lupii flămânzi Și copacii geloși că pietrele înfloreau Sub tăcerea mea. Vara, ținută

-Iar ai încălțat stelele pe dos? Þi-am spus că ai să te împiedici de curcubeie! Numerele pentru tine încă n-au nici un rost, Timpul îți curge altfel între ,,va fi\" și ,,a fost\". Mie îmi întorci

Poate pe taraba unui negustor de cărți rare... Focalizând între lume și zâne, Corăbiile vor întinde pânzele jumătăților noastre solare, Noi ne vom tace unul altuia cum se cuvine, Și până la

De dimineață-ți închinam ulcioare, Cu apă ne-ncepută de izvor, In seri cu orizonturi tropicale, Desferecam torente pe pridvor. În miezul zilei verbe răcoroase, Sub coaja nucii aprindeau

...Și sper să apară din nou într-o zi... îmbrăcată într-un kimono de cer cu vârful degetelor înalțate praf de stele pe obraji adâncă și caldă, niciodată rană, mereu piruiete, deasupra liniilor

Și scoica am aruncat-o în mare... unde femeia-sirenă își scotea stereogramele cu mănuși murmurându-și descântecul crud : ,,verde-safir, sare, verde-marin\" Ai bătut recordul ielelor! îi zise

Frica din tine, Fluture în zăpadă, Metamorfoze.

Cel care mă poate aștepta dezgolit de teamă; Cel care nu-mi ridică stavilă bucuriei; Cel care împarte cu mine cana lui de tristețe, Sau aleargă în calea mea când farfuria i se umple de

Citeam un basm cu îngeri, Eram pe dealul unui templu golit De rugile omului. Acolo, zeii venisera pe furiș, Era noapte si lună plină, Turnau ambrozie peste lut, Făurindu-și poeții...

Atârn de sălcii traista cu viață, Îngenunchiez sub pietre tristețile necesare, Și șoptesc : ,,Nu mă deranjați!\" Voi strigați pe autostrăzile realitătii, Eu sunt consumatorul de vise- Mân turme

Fata de Nisip era și ea o ființă solară, trăitoare într-un castel, înălțat la marginea Mării, de mânuțele unui copil. Straniu și nevăzut, în ungherul cel mai întunecos al castelului se adăpostise un

Uneori plec la cules de stele cu tălpile goale, Doar cu rochia aceea de doruri, smulsă de pe umerii nopții, Odată cu tăcerea ta, visătorule. Ca și cum aripile de fluture mi-ar fi crescut dintotdeauna

Vara, ulcioare cu fluturi umplea; Soarele se făcuse crisalidă de zi, Luna -de noapte. Omul de zăpadă zâmbea, Sfios și aproape. Cerul s-a înnorat într-o zi la apus, Drumul s-a-ntins pe spinări

Timpul merge înaintea noastră circular Spiralând miezul copacilor, Acolo unde crește o inimă de femeie, Precum un plex solar într-un vârtej de frunze. Așterne-mi palma stângă să-ți