Paradisul Pierdut al Fetei de Nisip

Fata de Nisip era și ea o ființă solară, trăitoare într-un castel, înălțat la marginea Mării, de mânuțele unui copil.

Straniu și nevăzut, în ungherul cel mai întunecos al castelului se adăpostise un Om de Zăpadă.Ori de câte ori fata venea, el se ascundea și mai mult, și o privea printre gene.Risipea atâta lumină și căldură pe unde trecea, încât apropierea ei i-ar fi fost fatală.Cu toate acestea, abia întrezărind-o, el o iubea.Dar ea pleca des să colinde nisipurile, Paradisul peste care se nascuse stăpână.Omului de Zăpadă îi era dor.Și, de câte ori era singur, se apropia de unul dintre peretii castelului, mai subțire și încins de soare.Cu degetele lui de zapada modelase nisipul, amestecandu-l cu apa din degetele care se topeau încet, smulgand Lumii Formelor fluturi, inimi si flori, care se succedau rând pe rând, plutind într-un spațiu diafan.
Fata de Nisip venea să-și odihnească făptura și le descoperea una câte una, încântată de micile lui daruri.Știa de acum că are un admirator, care se strecoară în castelul ei de nisip!

Într-o zi, Fata de Nisip lăsă ușa castelului deschisă și Omul de Zăpadă văzu imensitatea albastru-verzuie a Mării.Auzi cântecul ei, foșnetul valurilor și câțiva stropi (sau spumă de val) ajunseră până la el.Și cum Oamenii de Zăpadă sunt ființe de apă, singurătatea se trezi în el și irumpse ca un vârtej, răscolindu-i lumea până la temelie.Se trezi deodată unic, unic până la durere, unic, alungat și desperecheat.
Marea îl chema la ea!
Omului de Zăpadă începură să i se prelingă lacrimi sărate si fierbinți pe față.Ele săpau mici șanțulete, dar nu peste mult timp, devenira tot mai adanci, ca niste crevase- și, cu totul, el deveni un torent de plâns, care țâșni cu atâta putere,încât spulberă castelul de nisip.
Tocmai atunci, Fata de Nisip se întorcea grăbită și îngândurată să mai privească încă o dată peretele ei minunat. Torentul însă o zdrobi intr-o clipă, amestecand-o cu cristale de gheată.Apoi, îmbrățisați prima oară dincolo de existența în care se cunoscuseră, băură unul din ființa celuilalt până la uitarea de sine, până cand Marea îi duse în adâncurile ei, redându-le libertatea.