E seară iar

E seară iar și deși nu sînt, se simt singuri din nou. Este probabil cea mai grea singurătate. „Oare la ce se gîndește el?...în nici un caz la mine...” „Oare la ce se gîndește ea?...sigur nu la mine...” E frig, dar ei nu se mai țin în brațe, ba chiar se străduiesc să nu se atingă. E dificil una sau două nopți. Apoi, devine normalitate. Se retrage fiecare într-un colț, cu convingerea că nu mai este dorit. În astfel de momente se gîndesc amîndoi să renunțe. „E simplu” gîndește el. „Așa a fost să fie” „Asta este! N-am să mor dintr-atît” își spune ea. Orele înaintează în noapte dar ei nu reușesc să adoarmă. Ea ar adormi imediat dacă el ar îmbrățișa-o. El, obișnuit să o țină în brațe, noapte de noapte, nu-și găsește locul. Zorii dimineții se arată, iar ei obosiți, se pregătesc să facă față unei zile mohorîte. Fără ca măcar să se privească, se prefac amîndoi că nu le pasă. Astfel mai trece o zi și o nouă seară se anunță la fel de rece. Cu ochii închiși, în așteptarea somnului, visează amîndoi la serile de altă dată. Ar vrea să se apropie și totuși...nu îndrăznesc. Le-ar fi deajuns, doar un sărut de noapte bună.