Optimist pînă la euforie

Cuprins de euforie, a povestit celor din jurul său despre visele sale și despre convingerea că acestea se vor împlini într-o bună zi. Au rîs cu toții de naivitatea lui și de faptul că îndrăznește să viseze. Dar el nu s-a lăsat descurajat și le-a vorbit în continuare despre dorința de a scrie, despre frumusețea vieții și mai ales despre încrederea nesfîrșită pe care o are în oameni. Atunci n-au mai rîs, ci l-au considerat nebun iar de nebuni nu rîzi. Și l-au compătimit în acel moment unii, iar alții l-au ignorat complet considerîndu-l ca fiind rupt de realitate. Dar el a continuat să viseze. Pînă cînd într-o zi...a avut nevoie disperată de ajutor. A apelat mai întîi la prieteni. Întîmplător toți erau ocupați și dintr-un motiv sau altul nu l-au putut ajuta. Convins fiind în continuare că lumea este un loc minunat și că trebuie doar să te bucuri de viață, a apelat la vecinii săi cărora nu le ceruse niciodată nimic dar pe care avusese grijă să-i respecte cum se cuvine și să-i ajute atunci cînd a fost solicitat. Era însă vineri seara și cei mai mulți se pregăteau să petreacă un sfîrșit de săptămînă cît mai plăcut. A considerat deci momentul ales ca fiind nepotrivit și și-a ceut scuze pentru deranj. Cum de nu se gîndise? Era week-end și oamenii îsi doreau să scape de stres. Iar el pusese înainte de toate, liniștea personală. Brusc l-a copleșit un sentiment de vinovăție... După doua zile de frămîntări, luni dimineața a plecat spre locul de muncă, așa cum facea de atîția ani de zile. A traversat îngîndurat strada și o mașină, pe care nu o observase mai înainte, l-a lovit nu foarte tare. Din mulțimea curioasă ce se strînsese în jurul său, cineva a strigat: „Ce faci domne, pe ce lume trăiești?” „Nu am făcut decît să traversez regulamentar, domnu...” zise el scuturîndu-se de praf. „Păi tocmai asta e...”