Crezul meu

Iubirea...Aceeasi veșnică probă de foc. Suntem sau nu suntem iubiți? E intrebarea pe care ne-o punem continuu, din copilărie. Cred ca ne nastem cu setea aceasta de dragoste, ca si cum am fi rupți dintr-un ocean de iubire si aruncați pe Pamant.Purtăm o iubire primordială in noi, atat de puternică si atat vastă încat nu încetăm s-o cautăm pe tot parcursul vieții noastre, în interiorul fiecarei persoane în care investim afectiv.Ne oglindim permanent în cei pe care-i iubim. Intai ca fii, apoi ca prieteni, ca îndrăgostiți si - la randul nostru- părinți. Căutăm perfecțiunea. Căutăm, în realitate, ceva mult mai mare ca noi. Iar faptul ca nu ne dăm seama de asta, ne face să renastem si să murim cu fiecare iubire de-a noastră. Implicit să fim fericiti, dar să si suferim. In momentul in care intelegem, ne oprim, cautăm să rămanem la momentele de celebrare ale iubirii si să-i lăsăm liberi pe cei pe care îi iubim. Dragostea este asemenea luminii Soarelui.Nu poți pune stăpânire pe ea.Ea scaldă toate lucrurile și le face vizibile, te poate pătrunde, dar n-o poti închide undeva, doar pentru tine. Iubirea ne face creativi și ne înalță intuitia către lucruri la care rațiunea are arareori acces.De aceea poeții scriu mult din iubire.Ei rad în versuri și plâng în versuri.E felul nostru, a celor care au acest dar, de a deșerta preaplinul inimii. Ceilalți, citind, își recunosc trăirile - ca urmare, de multe ori poezia e mesagerul iubirii. Devine sinonimă cu iubirea. Acest text va apare curând într-o revistă. Nu l-aș fi postat dacă n-aș fi fost eu însămi confruntată cu adevărul că există oameni care țin cu orice preț să murdarească, prin intrigi sau prin mijloace ilegale și imorale, atât prietenia cât și iubirea altora. Să încerci a desface o familie, cu atât mai mult când aceasta presupune existența unor copii, sau să strici o prietenie numai pentru a-ți satisface orgoliul, mi se pare un act absolut iresponsabil și blamabil în fața intregului Univers. Omul e întradevar cel mai mare dușman al Omului...