silviu vasile

Chiar dacă simți cuvinte reci Sau distanțe în simfonia lor Te apleci peste ele ca un păstor Și le însemni Ca nimeni să nu ți le mai poată lua. Toate acele cuvinte sunt un lan Bine crescut

După un vis în care Toate culorile erau peticite M-am trezit. Și în urma mea iarba se destramă Încă noaptea își ascultă greierii. Peste ierburi, păreri despre tăceri Și miez de

poate că toate acele percepții ...instanța supremă titular al misterului dublat de zădărnicie avantajul puterii hidra cu o mie de capete infiltrată în sufletul pământului albastru

toate acele fire de metal ce pătrund tot mai adânc în carne când sunetul palmelor aplaudând trezește piesele de șah ce se mută singure într-o bătălie ultimă într-un ultim conglomerat din

Toate acele coborâri și urcări De la, spre, bucățica mea de cer Pe scări și pe jgheaburi Ce de atâta timp se rod Și devin făină Mă obosesc îngrozitor, Mă chinuie pasul când sub mine

toate lucrurile s-au născut mai puțin cele care au fost dintotdeauna atunci când pleci iei o parte din mine cu tine o parte din născut dispare ... o parte din necuprins se pierde prin

am auzit că eu visez cu ochii deschiși că simțurile mele incendiate așteaptă întoarcerea mângâierilor tale. eu visez alchimia copilărilei mele, scufundarea în plumb și toate ceasurile

de câte ori ori întorc spre mine cartea totul e scris invers. o las pe masă și mă rotesc dar scrisul se încăpățânează să mi se opună. când încerc să citesc invers, imaginea cuvintelor din

mai știi cerul albastru când tu fumai kim și eu fumam bastos? când ne gătea natura inimi în piepturi, bucăți de trupuri fierbinți și noi alergam să nu ne mănânce Uitarea? mai știi când

iarna e liberă la prânz. s-a săturat să mănânce cu furie și ger din mijlocul acestei zile. vecinii mei îi îngrijesc dinții, ca unui bun prieten, dând la o parte zăpada din fața

același parcurs al sufletului meu eu existând premeditat prin meșteșugul acestei vieți și parcă respiră adâncul din mine cu mâinile pe față petrecând amiaza. lăcașul zeilor acum e

ieri m-ai zâmbit sub formă de lebădă ce în zbor știe să-mi împletească inima câte puțin prin toate acestea nu prea știu să mă apăr de străpungeri ce înfășoară crini într-o altă zi invers

Îmi cer scuze. Profit de bunătatea dumneavoastră. Aceasta nu este o poezie. Am vrut să scriu ceva frumos Dar nu mi-a ieșit nimic, Așa că am să-mi țin loc Aici Pe această pagină Până când

mă adăpostesc sub învelișul gol al adevărurilor acolo unde clipei îi este atât de ușor să despartă cerul în două și să mângâie cu recele mâinilor zările lungul șotron își duce albele

Sunt un copac cuprins de necuprins cu ramuri despletite sunt un copac sub care se iubesc adolescenții cu privirea și un sărut al dimineții îmi e de-ajuns să îmi ridice ramurile pentru

alerg printre fălcile de crocodil ale birocrației trei mii de oameni cu copii în brațe în fața mea aleargă și dau copiilor lor o educație proastă sunt gesturile disperate ce duc

treceam pe aici și am văzut amuzantă-amenințare cât de ferm și motivat chinul pășește pe pământ hrănit-tulburător de un străin cu amărăciune puteam să îmi vâr mâinile adânc căutând

toamna plouă deocheat stropii n-au acoperiș drojdia cerului își continuă fanteziile răscolind cu degetele ei grăbite în cale, pământul. interminabilă repetiție aceeași odaie de

mă strigă cu dor din adâncuri vulcanul mă strigă cu glasuri de stâncă oceanul și lanțul ce-l port în privire tot dăltuie-n carne am șansa să fiu cer străveziu și umblet târziu prin

ca și când pășind peste frunze cunoscând toate acele răspunsuri și toate acele întrebări nepuse învăț pe rând conturul mă cuprind ca o spirală ce vine de departe răspunzând pe rând prin

o iarnă adâncă și aspră îmi bate sub geană cu calde priviri ce îmi dezgheață din ochiu-mi izvoare pe câmpuri de flori cu umede tresăriri de rouă o mângâiere se rupe în două una spre mine și