Virgil Titarenco

Cînd pianul bătrîn își visează sonata În tabloul cu scoici noi intrăm pe ascuns, Un picior mai întîi, apoi celălat,... gata, Poposind printre melci în nisp am pătruns. Goi ne-ntindem în templul

de ieri umile frunze de castan rugină palid presărată pe potecile parcului vechi mă înfășoară nostalgic într-un trecut alternativ. pustiile ceasuri ale iernii frig răsfirat în ierburi fără

Am vrut să prind acel moment cînd nu este nici zi și nici noapte cînd parcă umbrele sînt mai reale decît oamenii cînd păsări aproape nevăzute trec fantomatice prin noi ca și cum am fi niște

ziua întîi ne-am trezit împreună în antecamera nevralgică a absurdului printre absurde povești ale iubirii neloiale de-o seară de-o vară cu femei elefant și ierburi afrodisiace îngrețoșări

Pe umărul drept, cicatricea peceții Amorfeului, durea ca o rană vie în dogoarea dănțuitoare a sorilor necruțători cu mine, scribul sortit lavrei ca unui sarcofag, Tu mergeai ușor... Îți

pereții uzi ai închisorii țevi picurînd sudoare lîncezeala privirilor fum de țigară vorbitor linoleum verde măsliniu rochia ta vînătaia din colțul obrazului buletinul negii pietroși pe mîna

Bărbatul poet e puțin femeie. Nu are sîni dar se excită la gîndul că perfecțiunea poeziei lui e asemeni unui sîn ascuns în tunica mătăsoasă a cuvintelor-oracol. Nu are pîntec dar visează la dureri

Mașina de dorințe a fost distrusă De unul din noi, Dar de vreme ce nimeni nu recunoaște Vom trage la sorți Și vom alege pe cel, Sau cea, Care va trebui să Curețe Hublourile istoriei

Liniștea apei Și a făpturii, Tărîmul de cețuri, Þara pădurii, Fiorul lumnii, Izvorul tăcerii... Geamăt și foșnet În liniștea serii... Murmurul nopții Peste prunduri de vise, Speranțe

Uneori lehamitea ia forme geometrice... Le așez în ordine pe masa de lucru lîngă laptop Și le privesc așa-ntr-o doară, aproape inconștient, ca pe un joc al nimicului între umbre. Cafeaua e

Doamne, Gînduri întunecate, nehăruite, înșeală mintea mea înspre dimineață... Uneori strigă, alteori șoptesc... Irosirea lor nefericită, de paing orb, e ca un simulacru de vis... Nu le pot

Da și nu, și nu și nu, Am fost în lagărul de nebuni Prea mult folosesc cuvîntul suflet. Acaju, acaju... Disprețul cu colți de argint mă privea insipid. Alergînd, alergînd... De ce oare

Tu ai călătorit prin toate continentele sufletului meu, Ca un explorator-misionar, Lasîndu-și adepții și pușcariașii la Capul Bunei Speranțe și în estuarele fluviilor arborelui de

Departe, peste acoperișurile de tablă, ale cartierului, un șuierat bolnăvicios de tren marfar gîfîia aproape sincopat și letargic, un fel de litanie proletară a nopții... Nu

Somn... Ușile se închid cu zgomot. Durere... sferică, tubulară, intestinală... Sufocare. ......... Frig. Lumină acidă. Mîncărime, undeva înăuntru... Gust de limfă. Tuse. E bine acum.

Eu, descoperitorul de principii, altădată, Am ajuns să merg aiurea; Iar ce mă obosește e tocmai Această redundantă revenire Din haos la normal,... Această Senzație de arc de ceas Dîndu-se

Seara ostoia căldura sorilor gemeni, Iar clopotele mari ale cetății-hartă Ne bătătoreau timpanele Cu tînguiri... Răzlețe, Păsări lacome furau vîntului solzii. Era ceasul rugii în doi. Am

Crezi că nu știu la ce te gîndesti…, ascunsă după grelele pleoape Ca după niște umbre de gînd… Ești tot tu și totuși ești altfel, Crezînd că eu nu te știu… …… Este o vreme de ceață și

Insidios și efemer cotropești atîtea unghere ca un intestin sticlos și umed prăvălit apoteotic peste buzele condamnatului la moarte. Ca o gingie lipsită de os strivind caria spongiformă a

Nu mi-am facut niciodată publice poeziile. Sau tînjirile poetice. Sau lehamitea în versuri. Poate și pentru că am așa o senzație oripilantă cînd mă gîndesc la exhibiționism. Și ce este oare poezia

Numele meu, u m e l e m e atît de lipsit de lehamite poetică u î n t r e prea plin de vocale g E oribil, arogant și străin de mine. Dar vi-l voi spune în timp. Nici macar

Șăgalnice și umede, Răsfrîngerile calde Ale soarelui În ape, Fărîmițau globuri de lumină, Zdrobeau răceala albă A zăpezii, Lărgind pe maluri Între sălcii, Pete mari de reavănă Și aburindă

Cînd se făcu în sfîrșit liniște, Am descoperit că nu mai am suflet... Nu îmi venea să cred! Căzuse printre foile acelea mari de hîrtie Și abia mai mișca... I-am luat fața în palme Dar îmi evită

Te-aș invita la mine-n gînd, Să nu mai poți fugi nicicînd. Te-aș face flutur pe obraz, Cristal de gheață printre brazi. Te-aș face prizonier legat, Și-n gînd te-aș pune ca-ntr-un pat... Ca să