Virgil Titarenco

în gură bomboana avea colțuri și îmi tăiase buza de jos ca o așchie de sticlă dulce otrăvitoare am închis ochii și am durut îndoit o respirație ca un oftat timpuriu al zidurilor de urlet nu m-a

peste mîinile mele curge un rîu de tăcere peste ochi o pădure de stele peste tîmple s-au așezat lichenii de sare peste creștet buruienile-amare am visat că adulmec drumul tăcerii am visat că

orgolioasă mă privești copilă mereu rătăcită în feminitatea pe care nu ți-o înțelegi nici tu alergi peste lumile mele cu rîsete despletite gînduri te avertizez jocul cu sîngele naște foc iar oasele

sînt de piatră, de piatră, femeie cioplește-mă și ai să vezi că te dor gîndurile îmi spui că nu știu ce e dragostea că sînt un bărbat al atmosferei de gheață și de ce nu vorbim despre muzică și

absurda primăvară din mine a scos ghioceii pe caldarîmul ca o insulă rece a dimineții în coșurile acelea mari de nuiele albastre gondole bolnave de atîta soare alb ireal o privesc în ochii ei

nu, nu sînt ca și voi nici nu pot fi nici nu vreau să fiu. sînt doar un simplu căutător de sirene printre cioburi de amfore un locuitor al colibelor mării un rătăcitor al orizonturilor de cînd

am șters tot cu ură, cu furie cu adrenalina tropăindu-mi în vine am șters tot ca și cum aș fi vrut să sparg începuturile lumii sau istoria în cioburi ca un demiurg mîniat pe kabbala

anticariat printre cărți singur amintirile mele ca o literă ............................ litografie în alb și negru aromele unei epoci trecutul perfect .............................

amintirile tale se înfășoară în mine ca o vîrtelniță a zilelor niciodată sătulă să mă devoreze în curbe ale timpului niciodată obosită să ne toarcă banalitatea anotimpurilor și neliniștile

și totuși nu am nici un regret eșafodul inevitabil al fiecărei dimineți a ajuns o rutină pentru mine un joc ritual de șah în care mutările sînt predeterminate absurde în

existăm atît de ciudat și de încercuiți ca într-un asediu speculîndu-ne pe noi înșine pe tarabele sinuoase ale alterității pentru ca apoi să ne plîngem că se surpă umbrele împrejurul nostru și că

după o vreme mă dureau încheieturile mîinilor ca de o sensibilitate a zgomotului oasele mi se strîngeau speriate spre înăuntru și asemeni unei ființe abisale îmi doaream să fiu lăsat în pace să

vîrstă umbră prelungă trupul meu înfiorat mîngîie timpul ....................................... apus seara aduce cenușiu roșietic singurătate ......................................

există două semne, semnul plus și semnul minus și un singur compromis, semnul egal, pentru că egali nu sîntem nici măcar cu noi înșine. există două sentimente, iubire și frică și un singur

Cît de temută amenințare e posibilitatea ca pietrele să vorbească... Dacă în lumea noastră cineva tace atunci doar pietrele o fac întradevăr. Aglomerînd în ele zvonuri, voci și șoapte. Fie că sînt

cu toții priveam la el. pe vremea aceea nu se numea cal troian chiar dacă noi eram Troia pe vremea aceea era doar \"calul\", așa i-am spus noi, \"calul\" ne-a fascinat cu acea cumințenie

Dragul meu Stoian George Bogdan, stii tu, românii mai au o pasiune (pe lîngă poezie bineînțeles), harța. Și tocmai de asta mi-e frică acum mie, de harță. Mi-e frică să scriu ceva de teamă că ai

uneori mă atinge pe umăr un dor de vacanțe asimptotic seduse așteptări tinzînd la infinitul copilăriei-noastre-ce-nu-se-mai-întoarce cu străzi prăfuite lasciv mirosind a verde-timid stropite

Domnule Radu Herinean apelez la acestă cale (mai ales acum fiindcă văd că sînteți online) pentru că am epuizat alte căi fără succes pentru a vă pune o intrebare simplă de tot: există pentru tot