Poezie
Calul troian
cum a început sfîrșitul
2 min lectură·
Mediu
cu toții priveam la el.
pe vremea aceea nu se numea cal troian chiar dacă noi eram Troia
pe vremea aceea era doar \"calul\", așa i-am spus noi, \"calul\"
ne-a fascinat cu acea cumințenie impunătoare a lui
ne-a vrăjit, ne-a tulburat simțurile pînă la nebunie
avea ceva, sigur avea ceva \"calul\"
bineînțeles pe lîngă ceea ce ascundea în pîntece
dar avea ceva în forma lui, în conturul crupei, al coamei,
avea ceva în forma aceea superbă a nărilor, ca o provocare, ca o tresărire obraznică a simțurilor
te vrăjea, te făcea să te crezi tînăr dacă erai bătrîn,
te făcea sa te simți războinic dacă erai copil,
te făcea să te simți răpită dacă erai fecioară,
te făcea să te simți rege dacă erai rob,
te vrăjea, îți vorbea parcă pe limba aceea tainică a inimii
ca un vis depărtat care devine pe neașteptate realitate
ca o femeie frumoasă care dintr-odată te iubește numai pe tine
ca o sabie care străpunge orice platoșă
ca o cetate care ți se prăbușește la picioare
simțeai că toate promisiunile din lume deveneau realizabile
că orice primejdie te ocolește fricoasă
că orice încercare este doar o cunună de lauri
că zeii înșiși au coborît să te vadă
simțeam o căldură molatică și tulburătoare în adîncul pîntecului
o emoție ca o înflăcărare feciorelnică
ca o beție cu mustul cel dintîi al toamnei...
era acolo, îl priveam, dar nu știam că el, \"calul\", ne privește pe noi
nu știam că vraja aceea sublimă era dansul ritual al morții noastre năpraznice
priveam cu toții la el pentru prima și ultima oară...
033.333
0
AM