Virgil Titarenco

am promis că vom evita cuvintele mari cuvintele care nu au siguranță și cele cu miros de Bvlgari vom fi ca doi neofiți pe o terasă japoneză cu un soare trist din hîrtie de bambus simți mirosul

nu a mai rămas nimic din locul prin care pe vremuri treceau tramvaie prin sufletul meu doar cîte un stîlp își mai flutură afișul negru și roșu de operă mănușile albe din macramé dimineața au colți de

Fedora, Fedora fiică de linux bătrîn ai lepădat pălăria roșie și voalul nu uita prințesă e doar primăvară hackerii te vor vîna pe tine și pe flăcăul apaș prin luncile Eschiuel iar vraja

privesc această orgie de verde embrionic invadatoare printre oasele unei ierni defuncte din loc în loc stîlpii de telegraf îmi ațin calea umezi și negri duhnesc a smoală asemeni unor

contextul epiteliu al ultimelor cuvinte urgisește întoarcerile ca o stare de somn mineral acum nu mai pot sa nu iert ambuscadele nesărutului tău cînd apele se topesc în ghețuri de seară fierbinte

pe streașină s-a așezat un saxofonist beat a strănutat cu miros de zambile apoi a venit primăvara....

un bazar oriental așezat vertical pe pleoapele tale iubito aduce muezinii la exasperare stîrnește războaie locale și îmi risipește dinarii la periferia mahalalei cuțitarilor îți voi cumpăra

mi-am așezat oasele albe pe piatra spartă de moară ca un altar vinovat de tăcere unul cîte unul o incomensurabilă povară le-am lăsat să se scurgă de așteptare de ploi, de speranțe de lutul

muguri de sticlă printre ramuri uscate o clipă de ger imaculată prima zăpadă în crîng tăcere albă cristale de frig pe lespezi de marmură un doliu în alb

am vrut să mai arunc o piatră în lacul spre care priveau proștii o piatră ovală cu niște pete gri să aibă la ce filozofa și gîndi și gîndi pînă le cade mînerul de la gîndirea din partea

mi se descuamează creierul într-un fel de cuvinte fluturi ca un filigran osificat al oboselii acestor nopți pictate pe sticla de Murano a candelabrelor... alerg prin imensele săli răsturnate în

pe mînerele ușilor casei mele au crescut frunze și muguri o invazie clorofiliană ispitește lemnul bătrîn al grinzilor și podeaua veioza tăcută ascunde ghiocei și răcoare iar cărțile înfloresc

felul tău de a nu spune nimic e ca un paradis pe rotile felul meu de a nu spune nimic e ca un scaun stricat păstrez cuiele pe umerii tăi de siliciu printre mîngîieri și deznodăminte cu final

Am intrat sub duș și m-am așezat ghemuit sub pulberea aceea umedă și caldă. Aveam senzația de lichid care te cotropește, te face una cu el. Am început apoi să fac ceea ce fac atît de rar „afară”. „Ce

pe zidul bătrîn sub frunze de iederă o urmă de melc ierburi uscate peste grinzi răspîndesc un parfum al iernii ulița rece noapte de februarie un singur lătrat

rostul zilei de astăzi va rămîne un mister pentru mine a venit fără să spună de ce și de unde iar spre seară a dat să iasă din scenă vădit afectată de insucces de această mediocritate cu

am vrut să scriu despre urît despre cumplitul chip al adîncului mut am vrut să ating chipul bestiei să-l pot cuprinde întreg să-i simt cicatricile și asprimea și deznădăjduita-i

mi-au strivit degetele sigilii sarmate călcîiele tale cu rîsul sălbatic zidiri crenelate pătate de sînge și pline de păsări mă dor descărnatele trupuri străpunse-n delirul nebun asediu la porțile