Dușul, arta și jupuitorul de căprioare...

Am intrat sub duș și m-am așezat ghemuit sub pulberea aceea umedă și caldă. Aveam senzația de lichid care te cotropește, te face una cu el. Am început apoi să fac ceea ce fac atît de rar „afară”. „Ce este arta, la urma urmei?” Doamne, cît de enunțiativ, cît de retoric sună... Dar, serios acum, ce este arta?... Probabil că nouăzeci la sută din oamenii care trăiesc pe planetă astăzi se vor gîndi la „entertainment”, la ceea ce noi românii numim divertisment, distracție, recreere. Pentru mulți e un fel de răsfăț, un fel de prelungire a jocurilor copilăriei. Pe vremea cînd ne „imaginam” lucruri. Castele de nisip, cărți de colorat, toba de tablă. Toată joaca aceea de-a imaginatul. Și la urma urmei oare nu a fost întotdeauna așa? La urma urmei ce făcea ciobanul cînd își improvizea doinele? Își omoară timpul, nu? La fel ca puștiul de la capătul blocului care își încearcă talentul la rap sau snap sau cum i-o mai fi zicînd acum... Oare nu era divertisment de epocă Vivaldi sau Corelli sau Bach la curtea vreunui pricipe sau episcop german? Sau Shakespeare... Sau Capela Sixtină, sau Dali... Cîți oare se gîndeau la „mesaj”? Ce e atunci Eminescu? Nu știu. Nu știu unde să îl așez. De ce îl citim? Probabil pentru că ne place. Ne „re-creează” sufletul. Doamne, cît de mult urăsc „artiștii” cuvintele acestea, recreere, distracție, divertisment. Și totuși... Poate unii vor spune că arta are de totuși un mesaj. Și că la urma urmei despre asta e vorba, sub o formă sau alta. Că e o un dialog care transcede epoci și chiar culturi. Un fel de mesaj meatfizic. Un mesaj al sufletului pe care nu îl „citești”, nu îl „raționezi” ci îl „simți”. Ei, uite aici lucrurile devin fuzzy pentru mine. La fel ca lumina sub duș. Ce diferență o fi între divertisment, recreere și acest mesaj care trebuie „simțit”? Oare unde începe una și unde se termină cealaltă? Mai ales gîndindu-mă că noi oamenii sîntem atît de diferiți și chiar ciudați pe „dinăuntru”. Oare nu despre asta s-au îngrămădit să ne spună toți postmoderniștii?... Apoi avem „colecționarii” de artă. Acești indivizi care sînt poate singurii „dependenți de droguri” care nu cad sub incidența legii. O plajă diversă. De la obsesie și religiozitate pînă la un fel de hobby. Pentru ei explicațiile sînt de prisos. Ei sînt dependenți de rezultatul efortului artistic. Fie ca e pictură japoneză, sau Nichita, sau Picasso. O lume aparte. O lume în care toate acestea joacă un rol. Ca niște prieteni sau membri ai familiei. Ca niște spirite ale casei. Și nu e nevoie să colecționezi enorm. E nevoie doar să ai microbul, boala inoculată în tine. Devii asemeni unui îndrăgostit. „Pîndești” apariția cărții sau a obiectului de artă. Dacă ai fi miliardar ai ajunge să ai abonament la Sotheby. M-au fascinat întotdeauna acești oameni. Poate pentru că uneori am simțit și eu ispita lor. Drogul... Și apoi avem criticul de artă. Această specie de animal rar. Dar foarte real. Extrem de inteligent. Extem de cinic. Extrem de calm. Extrem de singur și extrem de trist. Întotdeauna mi l-am imaginat asemăanător cu jupuitorul de căprioare. Ați văzut vreodată cum se jupoaie o căprioară? Stai toată ziua în frigul acela uscat de noiembrie sau decembrie cocoțat în pîndă sau ascuns între nuielele incomode ale unei tufe. Aproape amorțit, obosit. Și, într-un tîrziu, iat-o! Zîna pădurii. Frumoasă, aproape nemișcată, adulmecînd aerul rece. Duci arma la umăr. Anulezi siguranța. O privești ca un îndrăgostit prin tunelul lunetei. Preț de o clipă împietriți în acea îmbrățișare a morții. Respirația oprită. Și... tragi. Parcă toată pădurea s-a spart în bucăți. Cel mai groaznic moment e cînd te apropii prima dată de ea. Și e încă aproape vie. Caldă. Apoi, cu timpul... vin și ceilalți, și uiți. Într-un tîrziu vine jupuitorul de capre. E priceput, meticulos și are unelte foarte ascuțite. Acest om nu are parcă sentimente. Uneori vorbește relaxat în timp ce începe să jupoaie. E o muncă foarte migăloasă. E însă neiertător. Pentru tine era Ea, fiica pădurii... Pentru el însă e altceva. Începe să se uite la ea. O bate pe crupe. „Putea fi mai mare măi băiete, ... uite vezi, avea pui, are încă lapte în uger, .... aaaa, ai lovit-o în stomac, nu e bine.... partea asta trebuie să o aruncăm,.... lasă să se scurgă... așa... bine... trebuie să tăiem aici,... daaaa.... ia uite ce frumusețe.... pune-o acolo,.... ia și asta....” Și treptat din căprioara cu care mă îmbrățișasem în moarte în frigul pădurii nu mai rămîne decît un maldăr de carne îngrămădită în cooler. „Să nu uiți să pui gheață peste ea!...” În clipa aceea am simțit fiorul rece al dușului... Cred că s-a teminat apa caldă... și gîndurile mele, odată cu ea...