Virgil Titarenco

eu nu sînt hacker îmi plăcea doar cîndva să demontez biciclete radioul bătrîn Latvia și ceasul Pobeda al tatei reverse-engineering zdelano v cccp se pedepsea cu bătaia eu nu sînt

îmi beau yerba maté încet tu doar culori de tablou în rame groase mirosuri de piele și fum călărim un pampas bicefal mîna ta răsfiră nesomn părul meu aspru și negru tu doar curele de bici în pieile

deocamdată veți visa doar atît, spuse instructorul ironic și sever, vise de începători, elementare, cu voi, ființele acestui veac mizer, va trebui să-ncep de la nimic predînd oniro-alfabetizare ați p

mă întrebi dacă dor pietrele și umbrele și copacii bineînțeles că dor îți cresc pe greabănul amintirilor ca niște erori in textura universului și apoi dor pentru că îndrăznești să le privești să le

te-am așezat în mine ca un semn într-o carte de călătorii te port din capitol în capitol în fiecare seară prin cotloanele unei vieți alternative tu, vorbești o limbă misterioasă...

uneori caligrafiez litere în dreptul inimilor tale reverberînd seve și pulsuri misterioase fibrilații în acest detector de minciuni al nevinovățiilor labirintice halucinînd obsedant da și

Uneori mă întreb cum pot unii oameni plagia poezie. E un sacrilegiu atît de dezgustător. Și totuși mă gîndesc la „durerile facerii” poeziei, la ceea ce uneori este un chin copleșitor. Senzația aceea

mistere tăcerile tale colțul unui surîs atins de soare salvează aparențele pliate jenant între noi se duc războaie de dominație îți aranjezi părul cu mîna alungînd o iluzie revenind mereu și

în mrejile de sidef ale somnului cearcănele tale albastre umbre ale căutărilor mă regăsesc în vis o insulă de sare ne atingem sîngerezi misterios aur...

ți-am așezat nordul în golul claviculei și am navigat spre mările sudului ca un corsar soarele rătăcea prin mătasea așternutului iar eu tulburam misterele insulei Paștelui în lumina albă a

la început nu erau deloc apoi au apărut unul cîte unul pe rînd și au devenit din ce în ce mai clare mai puternice mai seducătoare prima dată am ascuns în spatele lor frica nu a fost ușor

mă înfășor ca un embrion în jurul verbului firii năpîrlind urlete în limba seminței cu aripi durerile nașterii mele se preling pe marginea stupului-uter ca o miere de aur aburindă înot în

singuratică în mine viețuiește o durere senină o suferință neîncrezătoare în ea însăși elegantă și ciudată ca o domnișoară bătrînă am ajuns să facem plimbări lungi seara pînă

pămîntul negru sub frunzele uscate încălzindu-se pe sub streașină din ce în ce mai verde o creangă de măr în depărtare trestii unduitoare ascund lacul