Virgil Titarenco

locuia la etajul patru era înalt slab avea ochi mari frumoși purta în ei ceva un fel de vulgaritate tandră aproape imberbă de adolescent întîrziat vorbea tare pe scara blocului de parcă

sînt anticarul tăcut al toamnelor noastre amînate perpetuu în dansul tăcerilor tandre doar tu aștepți sfîrșitul sărutului violet mă privești cu un fel de seară în gene aproape cochet și

Dumnezeu nu își semnează niciodată tablourile în colțul din dreapta acolo m-a încrustat pe mine

pe cîmpia română am văzut tolănit într-o rînă boul nostru arhaic i-am dat boabe din mînă rumegînd în ritmu-i trohaic m-a privit ce-o fi vrut oare să spună printre stînci carpatine am văzut

privesc cifrele rostogolindu-se luminile plîng pe obrajii ecranului 25143271543874696080843654262541168588 desigur adevărul doarme în altă parte a sîmburelui electromagnetic Sardinia este

Stropi de piatră peste cripte Înfioară noaptea nopții, Miezul vechi de-nchipuire Reînvie-n umbra morții Fire veșnice de umbră În crîmpeie de lumină, Străvezii păreri de ceață În firide se

uneori, tulburările acestui veac ne pătrund în suflet ca niște spini iar povara temerilor ne urcă pe umeri ca o cruce grea am vrea să zburăm peste ele să plutim liniștiți precum cocorii în

arme cuvinte brumă cuvinte creuzet poezie dileme cuvinte embleme cuvinte fagure poezie gest cuvinte har cuvinte inimă poezie joc cuvinte kamikaze cuvinte luptă poezie măști cuvinte noapte

ai vrut victimă să-ți fiu cu umbra ta precum un cuțit să mă spinteci în mii de altare ca pe o pîine ai vrut să cred în numerele răsturnate și în estetica pîrguirii priveam lucid frumusețea mărgelelor

o priveam fascinat era atît de reală totuși intangibilă fragilă străină mie perceperea ei joc de culori caleidoscopice adevărul ei prea vizibil pentru a fi al geometriilor mele

petale de tablă verzuie legate cu sfoară umbresc crucifixul în baldachine fumigene bătrînii moțăie în cercuri mistice rugîndu-se unui sfînt de serviciu desuet la curtea regelui Arthur îngerii se bat

tata mă împingea de la spate mirosea a seu mirosea a moarte lumina dimineții în ochii bumaci durea pășeam peste trepte și sînge temîndu-mă să vorbesc în liniștea răsfirată pe zidurile negre ale

obosisem așteptînd intrarea în realitatea paralelă următoare universul se rotea încet astăzi din motive extratemporale mă ghemuisem gol (oricum nu puteam să îmi iau hainele cu mine) lipit cu spatele

erau prea vinovați de primăvară mieii în anul acela și prea albi în pumni le-am adunat sîngele ca pe niște petale smulse din jugularele lor mi-am botezat casa în laptele morții dansînd printre

unii sîntem alții vom fi unii am vrea să fim alții nu putem să fim unii nu vrem să fim alții nu vom fi niciodată unii s-ar putea să fim alții ne amăgim că sîntem unii ne sîntem nouă înșine alții vom