Virgil Titarenco

Nu voi uita niciodată Crăciunul de acum cincisprezece ani. Era noaptea foarte tîrziu. Stăteam întins pe o canapea cu fața în sus, cu fiul meu de trei ani și jumătate dormind pe pieptul meu. Îi

jumătatea privirii în remușcarea oglinzii răstignită nupțial între trupurile noastre tu ca și cum ai privi în ochi epicentrul următorului cutremur inexplicabil din mine adîncurile unde niciodată

dar ascunse remușcări heliofobe mătăsurile nopții înfășoară trupul mării pulberi de lapis lazuli șoptesc nisipului nestatornic infinitul trecerii unei singure clipe

citesc puțin sar peste rînduri ca și cum ar fi niște garduri de cartier mă obosesc literele înșiruirea cuvintelor textul se așează pe retină în logica lui liniară ipocrită evită esența

dinspre porțile unde ne ținem zăgăzuite lacrimile vine miros de salpetru și mucenici în bulbi de iris tropote și sînge cu ph acid nimeni nu mai poate rezista infecției cu nesomn nici măcar eu

într-un alt anotimp astăzi nu-l mai găsești decît pe sub pietre arborii se logodeau de tineri cu fulgerul în ritualuri barbare crestîndu-și rădăcinile sfinte erau vremuri neînvățate cu timpul curgea

femeia aceea avea un pulover de mohair mă privea prin muțenia ferestrei își lipise palmele de chipul meu răpind neliniștilor ultima imposibila mîngîiere golul dintre noi semăna tot mai

uneori mă atinge pe umăr un dor de vacanțe asimptotic seduse așteptări tinzînd la infinitul copilăriei-noastre-ce-nu-se-mai-întoarce cu străzi prăfuite lasciv mirosind a verde-timid stropite

veștile proaste vin întotdeauna după-amiază le aduc niște oameni cu manichiură perfectă cu degetele lor de porțelan mișcîndu-se mecanic atent protejîndu-te ca și cum focul ar mai putea mistui

vioara tăcerilor mele se scufundă în muzica mării memorie a lemnului corabie plecată demult spre locul de unde vin toate întrebările obișnuința cu gustul sărat al dubiilor naufragiile care

în anul acela murea iar eu nu știam ce dureros cîntă catargele toate printre aceleași pietre dezamăgirea respirînd mirosul de lemn nu te cunoaște acolo între umbre copil și aproape om pe reci ziduri

niciodată nu voi învăța drumul prin labirintul trandafirului carnea lui asemeni iubirii sufocantă fierbinte irațională își răsfrînge promisiunea doar vinovăția călăuză oarbă prin carnea

știu mă aștepți să îmi iau zborul așa se întîmplă cînd crezi că vorbești cu mine despre culori linii sigure picături de acuarelă în privire atingîndu-mi lobul urechii în vis de fapt este vechea

pe cîmpia română am văzut tolănit într-o rînă boul nostru arhaic i-am dat boabe din mînă rumegînd în ritmu-i trohaic m-a privit ce-o fi vrut oare să spună printre stînci carpatine am văzut

n-am idei sînt rupte hîrtiile agramarea orașelor plante scriu cu ochii pendula dirijorul opac mor indivizibil în jurul meu stirpe de regi ionatani un compromis mai puțin un atom de

cu siguranță ne-am plictisit de locul acesta aceiași oameni aceleași amintiri aceleași zdrențe scoase la soare zilnic bătrîni sclerotici ieșind albi din recifurile unor saloane

dacă aș scrie despre dragoste ar fi ca și cum aș răsturna cutia de ness peste șiragul de furnici care caută zahărul în această zi incalificabil de ploioasă ar apărea un fenomen global de

din nisip am adunat frumosul spart aur scrijelit pe rame de gips noi între vis și posibil mister statuete de bronz ecou efemer tu sărutul rece uscat pe colțul de scoică al