Sergiu Burlescu

Lutul mutilat sub falduri de umbre [88] crește prin porii tulpinei ciuruite [9] mai greu în adânc mai neomenesc iar mătasea ce-l cuprinde își strânge rugina așteptărilor [32] și se-ntoarce în

etajul 9 prin fereastra deschisă umbra lui Platon a ieșit din peșteră direct în smog. afară — aceeași peșteră enormă cu o fereastră în sus și alta în jos. roșu. vie și moartă în intervalul dintre

secvența 5 azi dimineață inventasem involuntar un cuvânt: netrimitere — actul de a compune un mesaj complet, cu virgule la locul lor, cu tonul calibrat și metrica perfectă, și a-l lăsa să existe în

3 dimineața: tăcerea lasă neglijent aripa de bronz pe ochii înveninați. mintea se deschide— adânc printre gene intră lumina rece a lunii singura pulsație a neliniștii. metronomul îmi

Am deschis sticla cu vin roșu. Am turnat în pahare liniștea dintre noi. Am așezat trandafirul în vază — fragilă speranța care o umplea, precum fiorul suspendat între noi. M-ai sunat să-mi spui că

În loc de azi mă substitui cu grație din spațiul gol rămas între noi. Aș ridica coroana de jos — dar nu-i coroana mea. (și mă omoară câte puțin în fiecare dimineață) Trăiască regele. Regele a

Aroma unei picături din dragostea ta m-a înnebunit, m-a înrobit să smulg lanțul atârnat de piciorul ce poartă din urmă, zgîriind cerul în dungi de primăvară, Piatra. Bolovani ce nu mai încap

În cafeneaua de la marginea orașului Nusqupolis timpul se scurgea din robinetul ruginit al coincidențelor distorsionate Dalí își scutură mustața ca pe o semilună topită — doar că îi rămân stele pe

Nu nu suntem pietre de funerarii din marmura roșie și grea cu iluzii ori epitafuri încrustate însuflețind piatra nu trupul dezgolit ce zace morbid de speranțe descojit până visul s-a împlinit ticsit

Nu nu suntem cenușă ceremonială ci praful cosmic din prima suflare pe care dumnezeu l-a lăsat când a rostit primul cuvânt fărâme de ființă împrăștiate în vânt nu știm ce am devenit sau unde

I Ți-ai cusut din pânza vremii haină nouă-n corp second-hand într-un final îl savurează viermii și corbu-i cântă recviem II De unde-atâta înflăcărare să te comporți ca un plebeu de-ți dă și

I. În ultima pulsație a pleoapelor, frigul luminează cărarea — nu ruguri arse, ci întrebări scrise în cenușa unei respirații. Unde duce golul, dacă nu spre sinele fără contur, uitat de Dumnezeu, când

Verde a crescut în mine iedera înnodându-mi coastele până când una a căzut — nu mai era a mea. coastele rămase mă strâng cu fiecare respirație. i-am privit și am simțit mustul lor curgând

nu eram nebuni — ne-am întors fără trupuri și nimeni nu ne-a recunoscut doar umbrele pomilor din care am ieșit au șoptit numele noastre în frecvențe scăzute. am cântat mantre în limba ușilor de

Am intrat pe rând: întâi eu, apoi tăcerea mea. S-a făcut liniște. Părea că înghițise prea multă apă de ploaie și acum stătea ghemuită în buzunarul drept al pantalonilor. O răsuceam printre degete

15.19 | Notița 1 Ce poate fi mai strașnic decât atunci când secvențe din vis par atât de reale, încât se amestecă cu amintiri din viața de zi cu zi și dau peste cap întreaga coerență a evenimentelor

I. Preludiul absurdului Mai întâi ignoră-l pe Heraclit totul curge liber neforțat dar norul… ah... norul are alte planuri. Își are cursul său printre oameni devastându-i de rămășițele dezgustului

Negru căzut peste mine ca o pecete vie smulsă din cărbunele soarelui stins mi-a sigilat fragilul alb. vasul visului frânt defect primește lumina. în colivie păsări negre au cusut cu aripile lor

nu eram nebuni — nu ne-am detașat de vis dar de mintea care îl derula am surprins revelația că totul izvora din minte iar noi eram gândul emanat de o minte ce se auto-observa. am încercat să ne

E foc. Din clopotniță iese fum în fiecare dimineață, pe la cinci. Un fum lăptos, amestecat cu ceața dimineții, se lasă peste sat ca o năframă grea. Oamenii spun că e semn rău: strigoii s-au cuibărit

E timpul să ieși din cocon. Poți să-i spui halucinații, poți să-i spui brad de Crăciun; minunile așa sunt — se așteaptă, se umplu, se golesc. Sunt forme neuniforme, apă în stare proprie. Nu știm nici

Alb cerul s-a deschis în fața mea precum confesiunea smulsă din pânzele roșii ale tăcerii păsări moarte țintuite în stigmatul unui păcat nedezlănțuit își lasă umbrele să cadă peste mine pana lor