Sergiu Burlescu

Doamna Ottilia, vă mulțumesc mult pentru lectură și pentru încadrarea textului în Recomandate. Dar, mai ales, m-a impresionat faptul că ați descoperit în poem un strat pe care nici eu nu îl intuisem pe deplin că s-ar putea ascunde acolo.

Pentru mine, poezia a devenit, în timp, un element indispensabil al vieții mele — poate una dintre puținele forme prin care pot coborî spre eu în adânc, iar uneori nici conștientul, nici inconștientul nu par dispuse să îl lase la suprafață. Încă nu știu care dintre ele îl ascunde mai mult de ființă sau îl îndepărtează de contopirea cu propria persoană. Poate că amândouă ridică, strat peste strat, un fel de cocon de protecție împotriva noastră și a lumii din jur.

De aceea mă bucură când cineva vede în text sensuri pe care eu însumi nu le-am formulat conștient, dar care probabil existau deja acolo, într-o formă latentă. Interpretarea dumneavoastră mi s-a părut foarte frumoasă și sinceră.

Am încercat să îi găsesc o direcție unilaterală, dar sensurile, la prima vedere ascunse, s-au ramificat, multiplicat și aprofundat și mai mult. Și totuși, în ciuda acestui „delir, dulcele meu elixir”, textul tăinuiește o formă perversă de speranță sau, cel puțin, de rezistență prin supraviețuire. Dincolo de „penbila bombă atomică” — care este doar o altă invenție orgolioasă a minții — adevărata forță care guvernează planeta rămâne Instinctul și Foamea. Suntem conduși de pulsiuni arhaice (Thanatos, dorința, frica de extincție) pe care doar le ambalăm în haine tehnologice sau în discursuri politice.
Mântuirea — sau măcar o pauză în acest măcel conceptual — nu vine de la liderii din „casa albă” sau din birourile radioactive, ci de la figuri marginale, aproape absurde: „măgarul ce a intrat în Cetate” (simbol al unei simplități christice uitate), capabil să țină predici despre iubiri ascunse în alfabete rupestre.
Epuizat de „spuneri”, menestrelul își lasă armele jos. Când cuvintele devin prea grele de atâta geopolitică și mizerie umană, singura salvare este retragerea în tăcere. Să lăsăm primăvara aceasta bolnavă să treacă. Să așteptăm toamna, acel anotimp al recoltei și al așezării, sperând că Logosul — curățat de zgura propagandei și a cinismului — va da din nou în pârg.
Mulțumesc că ne-ați oferit spre savurare acest text.

Să avem grijă, așadar, de modul în care primim darurile care ne depășesc. Lumea noastră solară nu a fost construită din certitudini de fier, dar din linii trasate de această lumină care cade. Dacă învățăm să nu o lovim cu nerăbdarea sau cu egoismul nostru, vom înțelege că fiecare rază care moare pe obrazul pământului este, de fapt, un gest subtil de dragoste.
Soarele are nevoie de capacitatea noastră de a rămâne uimiți, să lăsăm lumina să ne fie floare.
Profund!

M-am gândit mult la imaginea poetului care „se deplasează cu viteza gândului / când spre roșu / când spre albastru”. În spatele acestor culori percep ascunsă întreaga tensiune a existenței umane. Roșul apare ca materia incandescentă a vieții — pasiunea, carnea, iubirea, suferința, febra interioară. Albastrul, în schimb, pare direcția opusă: răceala lucidă a contemplației, infinitul, singurătatea cosmică, poate chiar liniștea aceea metafizică în care omul face primul pas spre a-și cunoaște mai intim eul.

Și poate că poetul tocmai asta face: se deplasează continuu pe spectrul vizibil al existenței, între extremele sensibilului și ale gândului, parcă ar traduce lumea în frecvențe interioare. Mi s-a creat impresia că poezia vorbește despre cuvinte, dar de fapt ea vorbește despre vibrații pe care limbajul abia reușește să le atingă.

Întrebările acestui text sunt menite să rămână, precum ne-o dezvăluie și titlul. Ele se amână de la un răsărit la altul, soarele însuși fiind decât sursa de a le intensifica și mai mult greutate în gravitația sa.

Există în text o mișcare circulară care este recunoscută abia după ce ești prins în ea: pe un moment alegi să te contopești cu întrebările, fără să observi că deja faci parte din somnul profund care te descrie și îl descrii, iar trezirea este momentul necesar pentru a schimba decorurile pentru următorul vis.

Și toate reperele invocate — somnul, moartea, soarele, lumina, păsările, zorile, frumusețea — sunt, în același timp, ancorele și capcanele sufletului. Ele îl distrag de la cunoașterea de sine și îl înrădăcinează în spațiul dintre două răsărituri. Dar aici se ascunde paradoxul esențial: fără aceste repere exterioare, sufletul nu-și poate găsi punctul maxim de contopire cu sinele interior, nu poate deveni la rândul lui o sursă de lumină pentru alte lumi.

Tradiții întregi au simțit această tensiune. În hinduism, realitatea este Maya — un alt somn cu o altă intensitate, o iluzie necesară. În budism, somnul profund poartă în el ceva din bardo, starea intermediară în care conștiința se familiarizează cu ce vine după.

În primul rând, textul se simte, cu fiecare vers ca revelație. E ca și cum ai sta pe o bancă, la capătul toamnei, și ai vedea o umbră dansând pe zidul unei case părăsite – atât de aproape, încât ai vrea să o atingi, dar știi că mâna va trece prin ea. E o filigrană de tinerețe prinsă în cleștele melancoliei, o coardă suspendată între extremitățile emoționale. Mă lasă cu presentimentul pierdut pe tavanul camerei privit noaptea, când singurele stele sunt gândurile. E frumos și trist, ca o provocare aruncată celui ce a pierdut capacitatea de a mai asculta cum geme propria lui viață pe din lăuntru.

Ador ludicul matineului: e ceva aproape tactil în ideea de a bea „cafeaua rece cu fantomele dimineții” — o stare de grație în plin dezastru. Fumatul gândurilor „până la filtru” deschide acea subtilă poartă a efemerului, unde clipa nu mai e o unitate de timp; ea se transformă într-o maladie senzuală a tăcerii, creând o zonă în care agonia devine confortabilă, o „sală de așteptare” unde singurătatea e atât de densă încât până și pereții își schimbă pielea.
E un „Not now, bitch!” aruncat hăului ca semn de refuz de a pleca din pur orgoliu estetic. În fața unui Dumnezeu care „doarme în halat de spital” și a unui Caron care bate darabana la geam, salvarea vine dintr-o ciudă sublimă față de indiferența lumii. Cât timp cineva mai spală pahare sau ascultă Pink Floyd în vecini, lumea merită sfidată prin simpla prezență, forma de rezistență prin tabieturi: cât timp mai e un gând de fumat, Styxul mai poate să aștepte.

Doamna Vera, vă mulțumesc enorm pentru interpretarea atât de atentă și pentru felul în care ați pășit în interiorul textului. Mi-a făcut o reală plăcere să descopăr că poemul a găsit în dumneavoastră nu doar un cititor, ci și o conștiință care i-a continuat ecoul.

În ceea ce privește atracția mea pentru științele exacte, cred că ea vine tocmai din această dualitate a lor. Pe de o parte mă fascinează rigoarea, ideea că există legități fixe, formule care încearcă să pună ordine în haos, o geometrie invizibilă a lumii. Uneori încerc să găsesc în ele o frecvență care să se alinieze propriilor mele neliniști, ca și cum adevărul ar putea fi măsurat nu doar în cifre, ci și în vibrații interioare.

Dar poate și mai mult mă atrag fisurile acestor sisteme — anomaliile, erorile, ceea ce scapă calculelor. Acolo simt că începe poezia. Orice știință, oricât de exactă ar părea, ascunde un punct în care necunoscutul trăiește. Iar acel spațiu dintre certitudine și inexplicabil mi se pare profund uman.

Vă mulțumesc încă o dată pentru sensibilitatea cu care ați privit poemul și pentru reflecțiile atât de frumoase pe care le-ați așezat peste el.

Domnule Sorin, vă mulțumesc mult pentru lectură și pentru interpretarea deosebită. Mi-a plăcut mult și varianta dumneavoastră — are cu adevărat dreptul la existență ca alternativă și aduce o altă nuanță textului.

Recunoscător pentru prezența pe pagină și pentru timpul acordat.
Vă mai aștept cu drag!

Domnule George, mulțumesc sincer pentru atenția acordată textului și pentru prezența constantă pe pagina mea, lucru care mă onorează de fiecare dată, cu atât mai mult atunci când textele sunt însoțite de comentarii elaborate și de recomandarea dumneavoastră spre lectură.

Intenția mea, prin răspunsul anterior, nu a fost aceea de a contrazice observația făcută, ci doar de a explica puțin din ceea ce a stat în spatele apariției acestui text și felul în care s-a construit el pe parcurs. Probabil că, încercând să explic prea mult mecanismul interior al scrierii, am riscat să diminuez tocmai spațiul de interpretare și să las impresia unei justificări inutile. Înțeleg acum cum poate fi receptat un astfel de răspuns și voi încerca pe viitor să fiu mai puțin explicit în privința acestor lucruri.

Apreciez sincer nu doar lectura atentă, ci și nuanțarea pe care ați adus-o ulterior comentariului inițial. Pentru mine contează mult astfel de dialoguri, fiindcă ele dau textului o continuitate dincolo de momentul scrierii lui.

Vă mulțumesc încă o dată pentru timpul acordat poemelor mele, pentru lectură, analiză și pentru generozitatea cu care reveniți asupra lor.

Textul „nu face zgomot când cade”, dar are greutatea care face să crezi că, undeva, chiar a căzut un copac. Forța vine din faptul că se scrie ca fiind nedestinat nimănui, din acea libertate de a rătăci „teleleu” prin propria minte, îi permite, în final, să-și recunoască propria carcasă.
Un text, ca și celelalte texte ale lui Emilian, pe care le-am savurat cu cea mai mare plăcere de la primul cuvânt până în toate ipostazele „lightroom”-ului existenței demontate ironic și lucid. Într-o lume care cosmetizează întunericul și-l vinde drept răsărit, autenticitatea dezordonată devine una dintre puținele forme reale de veghe.

Confesiunea se ridică din cele mai adânci și sincere straturi ale ființei, din acele căi care hrănesc copacul cu melancolie și îl îmbrățișează cu atâta căldură, încât acesta devine, prin însăși esența lui, mai pur decât omul.

„când tăiam zâmbind copacii vii.”

Versul acesta capătă brusc o dimensiune enormă, depășind semnificația unui simplu poem și apropiindu-se de ceea ce aș numi un metapoem. Are în el violență, vină colectivă, banalitatea răului și o profundă auto-condamnare.

Și funcționează tocmai pentru că este simplu. Nu încearcă să impresioneze prin artificiu, ci lovește direct, cu o adâncime asemănătoare rădăcinilor despre care vorbește. Există în el și un „albastru” esențial, curat, care nu se dizolvă în narcisism, ci păstrează intact un nucleu fragil și autentic al umanului.

„eu nu am făcut decât să ne mai dau încă patru ani, prin rotunjire” — îmi place ideea realității negociabile, în care vârsta devine instrumentul de câștig al timpului simbolic. Neadevărul ontologic creează astfel o bulă de libertate („liberul nostru arbitru”).
„bărbosul la care nici unul dintre noi nu aveam programare” introduce un divin inaccesibil, lăsând oamenii să-și inventeze mici sensuri ridicole (precum vârsta unei vedete). Prin asta, poemul capătă o autenticitate mai adâncă, înrădăcinată într-o metafizică subtilă.
Iar esența existențială, aparent marginalizată de întrebarea absurd de banală, își găsește totuși miezul de gravitate chiar în ea: „câți ani are Magda Pălimariu?”

Foarte frumos — mi-am imaginat un câmp cu aripi, un câmp al luminii, aproape fragil în felul prin care se deschide. Mi-a plăcut mult și trecerea de la uragan la fluture, contrastul dintre forță și delicatețe, completându-se într-un mod firesc. Atâta poezie în fiecare vers.
Remarcabil modul în care textul pornește de la conceptul aproape „fizic” — gravitația — și îl transformă într-un principiu vinovat de cădere universală.

Simt aici lupta de a trasa o limită între sine și celălalt, între formă și devenire, știind că orice limită reală ar falsifica ceea ce încerci să păstrezi intact — odată trasată, nu mai separă, ci rupe, iar actul delimitării devine el însuși o formă de pierdere.

Vă mulțumesc mult pentru lectură, sunt recunoscător pentru prezența dumneavoastră pe pagina mea, înseamnă mult pentru mine. Și da, pot spune că poezia sau scrisul este o modalitate personală de a-mi cunoaște interiorul, de a atinge acele puncte de transmutare a eului.

În ciuda nisipurilor mișcătoare,
în ciuda oamenilor, asemenea nisipului,
și în ciuda tuturor furtunilor care ar trebui să tulbure,
Poemul mi-a adus soarele mai aproape în mine.
I-am simțit căldura domoală
și lumina aceea mișcătoare
care ridică adâncurile oceanelor la suprafață.
Îți mulțumesc pentru poem.

Un sentiment care nu stă într-un singur loc și nu mă lasă să percep textul superficial — găsesc în el substraturi care rezonează cu nucleul emoțiilor mele.
Ideea de „ridicare pe vârfuri” și imposibilitatea de a ajunge vorbește despre un dor care nu ține de distanță fizică, ci de o limită interioară.
Partea cu visele și cuvintele uitate e foarte frumoasă, are ceva fragil, sincer și efemer.
Imaginea cu ochii și oasele rămâne memorabilă.
L-am simțit ca pe un text despre o apropiere imposibilă — senzația că ceva din tine nu poate ajunge niciodată până la capăt.
Și poate de asta totul se întâmplă „pe vârfuri”,
ca și cum ai încerca mereu să atingi ceva
care nu e făcut să fie atins pe deplin.

Fiecare imagine apasă puțin — pescărușul, fumul, vecinul cu grătarul… au singurătate lor concretă, de zi obișnuită.
Mi-a rămas în cap „grătarul de singurătate” / „poveștile au intrat în carantină” m-au dus într-un loc gol, dar real.
Finalul cu fricile — nu le negi, dar le micșorezi, le pui la locul lor, l-am simțit, era genul de plimbare printr-o zi în care totul pare normal, dar dacă te uiți mai atent, fiecare lucru e puțin deplasat și poate de asta „pescărușii au înțeles mai bine” — și planează peste tot, neîncercând să explice nimic.

Am avut o deosebită plăcere să citesc textul și vă sunt recunoscător pentru această mică călătorie în copilărie — una pe care, la un moment dat, crezusem că am pierdut-o în încercarea de a înțelege lumea și de a lega primele relații cu ceilalți copii.
Pentru o clipă, mi-am privit acele momente ca pe un colaj.
Și e ciudat — poate chiar trist — că trei ani de grădiniță s-au comprimat în doar câteva fragmente de memorie,
iar restul a rămas undeva inaccesibil, aproape ca o formă tăcută de neputință.