Poezie
Înecare
1 min lectură·
Mediu
Pe buza fântânii lumânări aprinse
Rămase de la căratul apei ard
Reflecții ale lunii și stelelor.
Plutesc precum în cer și peste ocean
Gândul corăbiilor cu vele.
Și mi se rostogolesc prin valuri
Lumini și umbre desprinse
Din răsărit și înserare.
Pe buza fântânii te-am sărutat
Precum pe cea mai sfântă icoană.
Nuanțele culorilor tale
Le-am sorbit ca pe parfumul
Pântecului maicii care
Cândva te-a visat.
Tot ce îmi amintesc de atunci
Este toamna aceea plină de ploi
În care, în fântâni, ape au crescut
Și, apoi, când, pe lângă ele treceam
Cum se revărsau înapoi în noi.
Ca un ochi plin de lacrimi
În ale cărui adâncuri
Se adunau picături
Picând în noroi.
02291
0
Imaginea fântânii e genială tocmai că le cuprinde pe toate : apa care se adâncește, reflexiile cerului, lacrima care cade, stratul acela de mâl care vine odată cu timpul. E și izvor, și oglindă, și mormânt.
Și ceea ce rămâne cel mai puternic: „prea mult noroi”. Nu doar mult — prea mult.
E o elegie care lasă să privești în fundul fântânii și să înțelegi singur ce s-a pierdut acolo.
Poem care doare blând, ca ploaia din toamna aceea.