Radu Herjeu

Candva mă gândeam că-n fiecare zi e câte-o cină cea de taină. Acum, îmbătrânind, am ajuns să cred c-a fost una singură și noi îi strângem, de-atunci, în fiecare zi, firimiturile.

E atâta tăcere Că-mi aud cuvintele Șoptindu-mă

Își scoase cu o mișcare abruptă chiștocul din gură și-l strivi, rotindu-l apăsat, în mijlocul unei farfurii pe care râncezeau câteva dâre de grăsime și pielița unui cremwurst mâncat dumnezeu mai știe

Atât de obosit încât Calea Lactee ar îmbătrâni Un miliard de ani Sub pleoapele mele

ninsoare de îngeri se cerne ușor peste palmele mirate trenuri se-ntorc în gări pustii lumina pleacă și vine cât să descoperi pata rotundă de pământ fierbinte la picioarele tale parcă o primăvară

Poate se vrea iubită, Spuse lumina întorcându-se spre copilul din poartă. Poate se vrea doar iubită... Copilul cu ochii mari, Toată lumea intră acum în ei, A uitat să se joace Cu ciobul

mă-ntind peste zare și-aștept o rotație completă să treacă prin mine din zi și din noapte fac hrană de degete lungi frământând secunde stropite cu ploi tac și fiece rază de lună se sparge de

Îmi împachetez tristețile în cuvinte Și le dau de-a dura, Așa cum aș fi făcut cu copilăria mea Dacă aș fi găsit cercul poveștilor ei. Ciudat cum rotundul acela Pare făcut din zăpadă Curioasă să

De partea cealaltă Eu Uitându-se la mine cu regret Că se transformă într-un drum Pe care eu n-am să calc niciodată

frig și-o bucată de cer a-nghețat cu ochii la el nepăsarea albă ne pătrunde adânc sub piele e iarnă și câte ierni de-acum încolo

Pădure de gânduri răstignite Care m-ar fi putut izbăvi De păcatul credinței în voi Se-ntinde pe versantul stâng Dezgolit de un râu Care s-a retras, însingurat, În mare. Cerul n-are suficiente

de formă neregulată un basm a fost smuls de acolo dacă ar fi un pic mai mare golul din mine mi-ar ieși prin toți porii și v-ar înghiți pe toți nemestecați cu frunze cu pământ cu aripi

Intelectualii de dreapta sunt un compromis al istoriei cu greșelile ei.

Am revazut de curand Naufragiatul. Nici prima data, nici a doua oara si nici acum nu mi s-a parut o transbordare convingatoare a framantarilor lui Robinson Crusoe in universul de celuloid al acestui

mormăim gângurim transpirăm dăm din degete cântăm serenade în aerul uscat ne dăm capetele in leagăn uța-uța stânga dreapta privirile ară pământul să nu ne fure ceilalți sufletul câteodată

Chibiti = persoane care asista la jocul altora, fara sa participe, dar foarte activi in a-l comenta! Va suna cunoscut? Ati intalnit vreun chibit? V-ati uitat in ultima vreme in oglinda? In Cismigiu,

din ochiul drept curg amintirile rele și din cel stâng amintirile bune stau pe spate privind în sus încerc să mă descopăr undeva

mi se-nchid ochii nu de somn asta încă ar fi bine aș trage două-trei sforăituri și ziua ar trece liniștită cu dopuri cauciucate în urechi așa, stau de veghe între lanuri de secară, de orz, de

privirea mea și-a pierdut rostul și palme uscate s-au grăbit s-o închidă în temniți de-oglinzi intersecția dintre mine și ceilalți a devenit dintr-o dată prea pustie pentru efortul de-a indica

Ce tablou incomplet sunt. Vă smulg Sau vă cerșesc Culori Pe care le întind apăsat În scobitura dintre două straturi Mai vechi. Și tot așa...

Sunt prea mulți oameni pentru care scriitorul, pictorul sau compozitorul nu au nici un merit. Toate laudele (sau statuile, dacă vreți) li se cuvin doar lor pentru că, deschizând o carte, privind un