Radu Herjeu

A dat epidemia-n garduri Se sting pe capete Cad din picioare Ca dinozaurii. Garduri din metal domesticit, Împletit ca niște vise îmbătate de somn Garduri din lemn resemnat Transpirând

Oamenii, spre deosebire de lumină, au nevoie de ochii celorlalți pentru a exista.

Se trage cu pușca în noapte. Căderi și tăceri și hăituiri și spaime. Agățați de colțurile labirintului Îngerii se deșiră, Firul alb vorbește limba Minotaurui, Ariadnele se-ascund

hoardele de copii s-au oprit iar pentru a plânge piciorușele lor nu mai tropăie - ce nu suporta taică-miu diminutivele - rasuflă ușurat pentru o clipă pământul-covor migălit nod cu nod în

Plange. Discret, ca si cand n-ar fi vrut sa deranjeze pe nimeni. Plange elegant, asa cum e si imbracata. Intr-un colt, cu fata la perete, cautandu-si in geanta, cu miscari grabite, dar fara umbra de

Un poet în care nu se schimbă nimic pentru că rezonează cu universul e ca o cutie goală care îi anunță pe ceilalți, cu zgomote surde, că e bătută cu bățul.