Etajul III

Plange. Discret, ca si cand n-ar fi vrut sa deranjeze pe nimeni. Plange elegant, asa cum e si imbracata. Intr-un colt, cu fata la perete, cautandu-si in geanta, cu miscari grabite, dar fara umbra de brutalitate in ele, o batista. Corpolenta, dar fara sa para masiva, se strange toata si lacrimile ii curg pe obraji. Nu se gandeste sa si le stearga cu dosul palmei. Maini ingrijite. Deja au inceput sa picure pe pielea intinsa a gentii, facandu-i model... Plange incet, fara zgomot, fara tremuraturi... Nu plange pentru cei de pe hol, nu plange ca sa fie vazuta, ca sa fie intrebata cu compatimire, s-a-ntamplat ceva... Probabil s-ar jena enorm daca mi-ar vedea privirea. Nu e batrana. Nici tanara. Oamenilor rotunzi la fata nu stii niciodata ce varsta sa le dai. Intr-un final si-a gasit batista. Frumos impaturita. Si-a sters obrajii dar nu facea fata. Colturile ochilor nu vor, insa, s-o asculte si trimit noi si noi firisoare sarate spre barbie. In spatele ei, pe perete, dintr-un afis sclipeste dantura unei domnisoare semidezbracate. Nu stiu ce se-ntampla daca iei zilnic nu stiu ce vitamine... La cativa metri mai incolo, doi-trei copii se harjoneau. Parintii, ca de obicei, isi rezerva placerea de a le face educatie in public. Nu fugi. Nu te-aseza acolo, casc praf, nu te sprijini de perete, ca si el e plin de praf, nu te juca cu perdeaua... ce sa mai vorbim de praful din ea... Era clar ca mai trecusera prin asta. Si copiii, la fel. Se opresc cateva secunde, se uita la figura usor plictisita a omului mare, si-si reiau nestingheriti jocul. O fi si-asta un joc, s-alergi in cerc, tipand cat de tare poti... Sau poate mai tare? Ce repede uitam cum eram ca ei. Si noi si ei, cu intrebarile noastre. Mai avem mult? Nu, acum intram... Copilul uita repede de nerabdare pentru ca descopera o banca pe care nu se suise de-a busilea. Nu te urca... mama preocupata repeta de multe ori, pe diferite tonalitati, indemnul... uneori suna si a amenintare. Pana isi vede copilul cocotat in picioare pe banca de vinilin. Renunta sa-l mai ameninte. Isi facuse datoria, tot holul stia ca ea nu fusese de acord. Se-ntoarce spre mama din stanga, deosebita de mama din dreapta care pare sa fi adormit din cauza caldurii. Nu stiu ce sa fac... e asa de vioi... Si cand era mic, nici macar nu plangea. O sa aiba timp... pare sa-i spuna doamna din colt, care, intre timp, si-a bagat la loc batista si-si ridica privirile din pamant. Se-ndreapta cu pasi moi, dar siguri, spre usa care da la scari. Nu pare sa urasca pe nimeni. Nu i se citeste in ochi revolta impotriva universului. Doar niste ape calde, unduitoare, care se revarsa din cand in cand... Ape adanci si triste... Nu-ntoarce capul, ca si cand e sigura ca n-a lasat nimic in urma. Etajul 3. O dimineata de vara ca oricare alta. Cine-o fi avut ideea sa puna pe acelasi culoar oncologia, pediatria si psihiatria?