scaunul

Închise ochii. Pleoapele îi tremurară pentru o clipă, încercând să se agațe de irizațiile pe care genele le nășteau din lumina difuză a amurgului roșiatic, umed și cald. În schimb urechile deveniră principala lui legătură cu lumea. Sunetele se amplificară brusc, o mână neîndemânatică rotind prea mult butonul de volum de pe care sărise pe alocuri coaja argintie. La dreapta putea fi vântul. Apoi îl ghici la stânga. Aerul se încolăcea în jurul lui, ca și când ar fi fost un arbust rătăcit într-o crăpătură de stâncă. Își simțea picioarele amorțind. Undeva, departe de el, vuietul orașului curgea monoton înmuindu-i simțurile prelungite peste granițele balconului. Deși nu-i vedea, era sigur că undeva, jos, copacii își ridicaseră capetele, palpând curioși cu frunzele aerul care-i despărțea de el. Nu erau pregătiți să se dea la o parte. Nici nu le putea cere asta. În fond, zborul nu e neapărat un privilegiu. Dar gândul se disipă în senzația că cerul cobora spre mâinile lui. Le-ntinse într-un gest de apărare. Imediat, nefiresc, gândul. Ar putea, la fel de bine, să le dea un impuls de îmbrățișare. Rareori reușea să le transmită din timp o comandă fermă. De aceea, probabil, totul aluneca printre degete ca și când ar fi fost estuare ale vărsării lui din sine. Mirosea a mare. Deși nu era sigur că-și amintea bine cum mirosea marea. De fapt, el dăduse mirosul mării, atunci când o surprinsese trișând albastru pe sub tălpile lui dezlipite de nisip. Nu era marea. Sau poate era. Dar nu simțea nici o durere. Fu mirat doar o secundă. Vor mai scoate după aceea sunete pianele lumii? Cât de nenumărate vor rămâne castanele toamna? Bezna îl traversa, nu mai știa unde e mai întuneric. La colțuri apăruseră irizații roșii, strângea ochii prea tare, ca să nu evadeze nimic. Roșii, roșii, roșii. Pierdu câteva secunde admirând desenele care se schimbau tremurând. Era timpul. Timpul încetase și el era timpul. Numai al lui. Ridică un picior, păstra superstiția de pe vremea când maică-sa, atunci când nu-l bătea înainte de școală, îl punea să calce cu dreptul peste prag, ca să aibă noroc. Norocul fusese deja. Zâmbi. Artistic mai era promontoriul acela suspendat în aer. Îl lăsă să pășească ușor peste marginea scaunului. Golul rezistă preț de-o respirație, apoi cedă. Intră în cameră, târându-i scaunului picioarele din spate pe cimentul mozaicat. Aflase că n-are rău de înălțime. De restul o să-și amintească în timp.