Radu Herjeu

Toți oamenii simt nevoia să înțeleagă lucrurile. Și asta nu pentru că ar fi mânați de un imbold interior de a descifra tainele universului, de o curiozitate profundă... Nu, pur și simplu, oamenii,

cum zgârii hârtia m-auziți? înțelegeți nimic din scârțâitul unghiilor mele pe cadavrele acestea de copaci dar vă prefaceți că recunoașteți cuvintele ca niște actori serioși care joacă într-o

Fiecare carte ar trebui să fie, nu un simplu joc de cuburi colorate, ci amprenta nevoii scriitorului de a-și umple golurile, în cazul meu, a nevoii de oameni. O carte de debut ar trebui să fie

și eu... într-o zi o să refuz să mai fiu om o să cer azil politic în cer și dispensă pentru reîncarnare la alegere un cormoran speriat o pană aerul din urma ei măcar ceva care să nu miroasă atât

m-am născut deja vinovat am ieșit sângerândă cenușă de eretic ars pe rug în fiecare zi dau dijmă să trăiesc plătesc cuvintele s-ajungă la ceilalți doare toată tăcerea răsuflărilor

ce de mai durere bântuie prin mine târându-se scârțâind pe la colțurile ochilor am zis că scap de ea și-am dat-cu capul de hârtie oasele scrâșnesc alb acum am două dureri una împachetată în

cică totul e să deschizi fereastra la timp și poți simți doar pentru o secundă cum ziua de ieri se schimbă în cea de azi cu ochii închiși tragi în piept mirosurile durerile abandonurile și-ntr-o

Când să mă apuc să scriu cele câteva gânduri, am constatat că ninge. N-ar fi nimic neobișnuit dacă nu aș fi la jumătatea lui februarie și până în acest moment iarna s-a dovedit a fi lipsită de orice

apele necălcate tălpile îmi ard până la lemn în mușuroaie pașii mei urme frământă storc lumină nu-mi ajung brațele să răsucesc cerul cuvintele curg zăpăcite fac șanț cu

ninge totul fără tine și perdelele și paturile din spitale și cearceafurile lor mototolite de-atâtea perfuzii ninge pe sub streșini tencuiala cade mâna mea s-a rătăcit singură prin buzunarul

Anul acesta Crăciunul a venit pe jos Deși îl strângeau cizmele Din cauza bucuriilor Pe care n-a mai avut unde să le pună...

hai să stăm pe-o creangă de cireș și să dăm din picioare cine-atinge primul cerul câștigă un ciob din el între două primăveri să bârfim ploaia și să mâzgălim pământul în roz vom păcăli așa

A intrat albastră peste mine Orizontul s-a frânt Și s-a prăbușit în adâncuri Mă simt un dig Pe care țărmul l-a aruncat în mare Înstrăinându-și-l