adevărul meu românesc

Eu n-aș putea emigra niciodată. Sunt dezamăgit de ceea ce s-a-ntâmplat în România în ultimii 16 ani, dar sunt conștient că e numai vina noastră. A celor rămași și a celor plecați. Mulți au plecat din țară pentru că țara era bolnavă. Și, ca o mamă bolnavă, nu le putea face de mâncare. Eu îmi iubesc țara și, ca și în cazul mamei, dacă e bolnavă, stau la căpătâiul ei până se face bine. Să se-nțeleagă. Nu critic și nu condamn pe nimeni. Spun doar că e alegerea fiecăruia. Nu e un titlu de glorie că ai plecat în străinătate, dovedind că vrei să te realizezi material, și nu e un titlu de glorie că ai rămas în țară ca să te poți plânge tot timpul. Ar fi un titlu de glorie ca, indiferent unde te afli, să faci ceva pentru țara care, acum, nu-ți poate oferi atât de multe. Eu am fost la revoluție la Televiziune. Mama lucra acolo. Eram atât de fericit că s-a-ntâmplat. Nu credeam că România va deveni o colonie săracă a occidentului în care acesta să-și implanteze modelele mediatice imbecilizante și obsesia pentru bani. Credeam că România va fi altfel. Și acum cred acest lucru. Doar că acum nu mai e suficient să cred. Trebuie să și pun umărul. Da, cred că națiunea română este una deosebită. Așa cum e și națiunea maghiară, cum e și națiunea americană... Cred că românii, ca popor, au acele calități care le permit să evolueze spre o mare civilizație. Cred că istoria a fost dură cu noi. M-am întrebat de multe ori cum a fost mai bine : ca noi, îndoiți de șale și gata să curtăm pe oricine ne putea dărui un pic de mai bine, sau ca polonezii, mândri și luptători, dar de atâtea ori desființați ca stat. Îmi iubesc nația și, prin urmare, nu pot să-i găsesc doar defecte. Pe care le are. Și care acum, în vremurile astea tulburi, ies mai abitir la suprafață. România nu mai are oameni care s-o transforme într-o civilizație. Cel mai dezamăgit în ultimii ani nu sunt de oamenii politici. Nu am așteptat niciodată nimic de la ei. Sunt, ca peste tot, doar niste oportuniști descurcăreți. Problema lor e că românii îi schimbă doar dacă le e foame. Cel mai dezamăgit sunt de așa numiții intelectuali. Citindu-le cărțile înainte de ‘89 îmi imaginam o lume în care, liberi de orice constrângeri, vor merge și vor împărtăși tinerilor din valorile pe care, cu atâta măiestrie, le reflectau în cărțile lor. Îmi imaginam cum vor deveni modele și cum vor schimba România. În schimb, am descoperit un alt grup de oportuniști, dornici doar de a câștiga, fluturându-și trecutul cultural ca pe o diplomă de onoare care nu-i obligă la nimic. Se strâng în cafenele și se plâng de soarta „țărișoarei ăsteia“, se plâng de tinerii dezinteresați și de proasta calitate a generațiilor care vin. Nu mișcă un deget. Unul dintre ei, care vorbește la televizor atât de frumos despre cultură, are o editură care publică cărți de valoare și care costă de 5-10 ori mai mult decât prețul de tipărire. Și-apoi se plâng pe la târguri că tinerii nu mai citesc. A fi intelectual presupune în primul rând a te implica, a împărtăși, construi, a ridica. Și aici revin. Din păcate, dintre tinerii care ar putea, la un moment dat, să-și asume acest rol, mulți pleacă din țară. Poate unii dintre ei visează sincer că se vor întoarce. Dar viața e dură acolo. Și nu prea mai au timp de vise. E o greșeală că se gândesc mai mult la ei decât la nația lor ? Din punctul meu de vedere este, dar nu-i pot condamna. Pentru că, în definitiv, și eu sunt mândru când aud de un român realizat intelectual în occident și de care se vorbește. Dacă rămânea în România, probabil n-ar fi știut nimeni de el. Spunea Brucan de „stupid people“. Nu suntem „stupid people“. Doar că el și alții ca el ne-au tâmpit, mai ales prin televizor. Ne-au făcut să devenim o masă amorfă care reacționează doar la mirosul cârnatului fluturat pe la nas de chermezele dedicate aniversării posturilor de televiziune sau vreunui potentat local. Devenim o masă de ignoranți, abrutizați și descurcăreți. Cineva trebuie să oprească toate astea. Și asta nu se poate face nici din turnuri de fildeș și nici de peste mări și țări. E adevărat că istoria unei națiuni nu e făcută doar din momentele ei de grație. Dar asta nu le face mai puțin importante. Și eu spun că, dacă un copil poate lua un 10 (meritat), înseamnă că poate lua mai mulți. Și e treaba mea, părinte, educator, societate, să încerc să-l stimulez s-o mai facă. Așa cum spuneam, noi românii avem uimitoarea capacitate de a uita foarte repede. Și ce-a fost bun și ce-a fost rău. Dar mai ales uităm că nu suntem o masă de ignoranți, abrutizați și descurcăreți. Chiar dacă situația acum este așa cum este, nu înseamnă că nu se poate schimba. Din fericire, n-au murit toți oamenii de valoare din România. Doar că unii sunt prea adormiți. Problema mea este cu acei oameni care pot schimba ceva dar, din egoism, preferă să-și vadă de viața lor pentru ca, mai apoi, să dea vina pe țară pentru alegerea făcută. Iar dacă tu porți responsabilitatea în primul rând pentru tine, nu te aștepta ca țara să poarte responsabilitatea ta. Așa cum spuneam, fiecare face alegerile pe care le crede bune pentru el. Și trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ele. Nu-i condamn pe cei care decid că viața le-a fost dată doar ca s-o trăiască în folos propriu. E treaba lor. Dar nici nu-i pot aproba când dau vina pe țară pentru decizia de a o părăsi. Nu toți sunt niște Jean Valjean.