Iar a trecut un an!

Parcă din ce în ce mai repede ard zilele acestea. Toate se consumă într-un ritm infernal. N-avem timp să ne mai aducem aminte de noi și de ceea ce suntem cu adevărat, de ceea ce avem nevoie în realitate. Alergăm disperați să obținem ceea ce ne spun alții că avem nevoie, să cunoaștem oameni neinteresanți dar importanți, să ne furăm singuri căciula și să aruncăm anateme în stânga și-n dreapta. Nebăgate în seamă, anotimpurile se furișează pe lângă noi. Parcă nici nu mai înfloresc copacii, marea nu mai devine verde, frunzele cad în tăcere, zăpada s-a refugiat în buletinele de știri. Am mai sărbătorit sfârșitul unui an ca și când n-am fi făcut încă un pas spre moarte. De parcă anul ce începe ne-ar schimba viața în timp ce noi suntem plecați să admirăm artificiile. Spectatori blazați ai propriei piese de teatru, ne foim și fâșâim ambalaje din ce în ce mai strident colorate pentru a avea senzația că trăim. Ne uităm în oglindă și ne punem zilnic măști pentru a nu fi nevoiți să ne privim în ochi. Da, multe motive de bucurie! Ca de obicei, la fiecare început de an, ne completăm lista cu ce vrem să facem. Și, tot ca de obicei, n-o mai găsim niciodată pe cea de anul trecut pentru a vedea cât am îndeplinit. Măcar în vorbe, vom fi mai buni, sau cum spune o reclamă, vom sta mai mult cu prietenii, vom dărui mai multe flori, vom citi mai mult și, evident, ne vom cumpăra mai multe telefoane mobile ca să putem trimite mesaje stupide la toate posturile de televiziune. Că tot veni vorba de reclame, ați văzut că în multe clipuri apar biblioteci pline cu... flori de plastic și fructe de ceară? Nici o carte, ca și când ar fi devenit de prost gust să-ți cumperi o bibliotecă pentru a pune în ea astfel de obiecte. Devenite, e drept, din ce în ce mai nefolositoare. Și la ce-ar putea folosi să afli că au existat oameni deosebiți, care credeau în ceilalți, care creau pentru ceilalți? Cum ți-ar putea folosi la bar sau discotecă gândurile sau sentimentele altora, poveștile lor de viață, valorile în care au crezut, greșelile lor? Că doar obsesia fiecărui om e unicitatea lui. Și se străduie atât de mult să demonstreze asta, mergând în cadență cu ceilalți. Mă întreba cu ceva zile în urmă o tânără elevă ce sfaturi aș da liceenilor de azi, debusolați și dezamăgiți. I-am vorbit despre necesitatea de a dărui înainte de a cere ceva de la ceilalți. Despre obligativitatea asumării responsabilității pentru alegerile făcute în viață. Despre imposibilitatea evoluției în absența altor oameni. Mă auzeam vorbind și nu-mi venea să cred. Cum pot spune lucruri atât de normale ca și când ar fi cine știe ce descoperire? Vorbeam de responsabilitate, valori, maturizare, oameni care contează, dăruire, ca și când ar fi noțiuni ce necesită reinventarea. Cu toate acestea, continuam să vorbesc și parcă îmbătrâneam cu fiecare cuvânt rostit. Am realizat brusc că nu tinerilor ar trebui să li se vorbescă mai întâi de aceste lucruri, ci adulților. Celor care sunt părinți sau profesori, jurnaliști sau persoane publice, vedete sau politicieni. Ei ar trebui să învețe din nou alfabetul evoluției spirituale. Ce le poți cere unor copii care se adună într-o trupă de teatru și recită din Eminescu și Sorescu când directorul liceului lor n-are timp să vină la spectacolele lor? Cum poți să-i vorbești unui tânăr despre plăcerea de a învăța, de a afla lucruri noi, de a-ți crea o viziune asupra vieții, atunci când prin școli bântuie spectrul drogurilor? Când profesori blazați și-au uitat menirea? Ce poate face o revistă de cultură generală într-un ocean de prostie și prost-gust în care se toarnă anual tone de cerneală pentru a descrie toată mizeria umană? Ce cuvinte fermecate să folosești pentru a convinge un tânăr că a-ți trăi viața nu înseamnă sex, bani, alcool? La fiecare cuvânt al tău există sute de bâiguieli agramate ale celor care reprezintă imaginea succesului prin toate canalele media. Ce-ar putea face anul nou ca să schimbe toate astea? Nimic. Probabil că trebuia să scriu un articol optimist, așa cum ar merita orice început. Fie el și de an. Probabil că trebuia să-mi repet și eu cu obstinație „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!“. Dar am avut senzația în ultima vreme că prea mă repet. Că scriu mereu despre aceleași lucruri. Că și realitatea și eu am rămas încremeniți în niște scheme incompatibile. Parcă aș fi redactor la o revistă cu invenții amuzante dar inutile. Și ar trebui mereu să explic cititorilor dornici de subiecte extravagante de ce prietenia, cultura și valorile umane sunt invenții vitale. Ei și, ce dacă nu scriu articole optimiste? Eu merg mai departe!