Mai ești?

Își scoase cu o mișcare abruptă chiștocul din gură și-l strivi, rotindu-l apăsat, în mijlocul unei farfurii pe care râncezeau câteva dâre de grăsime și pielița unui cremwurst mâncat dumnezeu mai știe când. Se ridică dar nu părea să știe exact ce vrea să facă. Păru că se duce la baie. Dar pe-ntunericul complotat de becurile arse din toată casa, nici n-ai fi putut spune unde vrea să meargă. Apoi își dădu seama că dacă pleacă acum din cameră, nu se va mai întoarce. Pe drum o să-i dispară curajul, sau ce dracu-l făcuse să aibă impulsul ăsta de a suna. Și-apoi, ce să caute acolo, unde celălalt, ciobit, atârnat doar într-un holșurub ruginit deasupra chiuvetei înfundate, îl privea de fiecare dată cu dezgust (asta când catadicsea să deschidă ochii)? Se aplecă spre pernele aruncate pe jos și începu să scormonească printre ele. Aruncă o sticlă de jumate de vodcă spre hol și căutarea lui căpătă accente disperate. Sau tragi-comice. Ca și când s-ar fi temut că nu va ajunge niciodată la fundul grămezii de perne, hârtii, sticle goale. La un moment dat băgă mâna sub toate bulendrele și degetele apucară un fir de plastic, răsucit. Era transpirat. Îi scăpă. Îl prinse iarăși și începu să tragă de el, fără să se gândească o clipă că l-ar putea rupe. Spera doar să fi plătit abonamentul. Nu știa. Nu mai știa. De dedesubt apăru telefonul, un aparat din plastic roșiatic. Receptorul era spart, aruncase, parcă, cu el într-o zi când se enervase iar pe viață. Sau pe vreun dop care nu se lăsa desfăcut. Tot aia. Chiar și așa, atârna penibil de firul răsucit și scotea enervantul zgomot de ocupat... mereu ocupat, gândi. Îl duse la ureche și cu degetul mare apăsă clapeta. Tonul. O mai avea același număr? Ce contează? Rânji satisfacut la gândul ca va trezi, poate, un necunoscut la 3 și jumătate noaptea... Degetele mâinii drepte îi tremurau. Apăsă grăbit tastele... la fel de grăbit închise. N-apucase nici măcar să sune o dată. Ridică receptorul și-și trozni una în cap. O durere ascuțită îi traversa craniul. Hai că ești bou, își spuse. Formă iar numărul. Lăsă să sune... o dată, de două ori... Încă mai ține telefonul deschis noaptea... După atâția ani. Se trezi rânjind amar. Ca și când numai el putea să sune noaptea. Ca pe vremuri. I-o fi recunoscut numărul? Poate nu vrea să răspundă. Mai bine. Se auzi declicul și tresări puternic. Îi veni să arunce telefonul dar se stăpâni. Mai ești? se auzi întrebând înfundat. Ce stupid trebuie să sune... Își drese vocea și repetă întrebarea. Mai încet, dar mai clar. Poate mai cald? Urmă o tăcere scurtă doar cât să fie băgată în seamă. Da.