Ospiciile sunt pline ochi

mormăim gângurim transpirăm dăm din degete cântăm serenade în aerul uscat ne dăm capetele in leagăn uța-uța stânga dreapta privirile ară pământul să nu ne fure ceilalți sufletul câteodată țipăm ne punem palma la gură ca să nu iasă și ecoul ne trezim și adormim râzând și iar ne trezim și iar ne-adormim plângând ziua se scurge între vise presărăm frunze pe bănci ca să foșnească în locul nostru când se opresc oamenii uneori, când nu ne vede nimeni, ne ciocănim cu unghia ca să vedem dacă mai trăim mulțumiți ne-ntoarcem cu spatele spate-n spate, tăcere-n tăcere, singurătate-n singurătate, lumea e-a noastră condusă ordonat de modul nostru inutil de a ne spune că ne iubim.