Petraru Ionut

ne adunăm aici în fiecare seară toată familia mea de fluturi în jurul aceleiași mese nici rotundă nici pătrată dar cu picioare de lut și în jur scaune în formă de cer crăpat pe unde ne atârnă

de multe ori simt cum îmi tremură carnea rup mlădițe de uitare dintr-un fel de suflet mă las pe o parte și lumea se duce odată cu mine am scrum pe fiecare deget un fluture rulează țigări

uneori sunt liceanul blur plutesc precum ceața printre oameni ca firul de fum/ mă simt acasă în orice plămân microbul de ieri boala de mâine cu ochii aplecați spre sânul morții înțarc toate

câteodată îmi place să fiu singur mă face fericit ca atunci când ești mic și abia aștepți să ieși la joacă cu ceilalți copii îți bate inima tare și zâmbești fără motiv așa simt îmi vine

sunt clipe în care îți tremură carnea treci străzile printr-un triaj pentru azilul de nebuni te descalți și fugi entuziasmat prin femei nimic mai simplu când vrei să fii liber totul trebuie să

pasul tău e ca respirația unui bolnav îmi apasă pieptul greu/ sunt întins pe tot pământul tu cauți să îmi măsori tălpile și rostul/ cu brațul lung până la porțile raiului strecor ziua printre

m-am târât prin amurgul tău ca un fugar și am urme pe coate... ur-me colțul de piept ars s-a renăscut ca un pom al re- cunoștinței tu să nu mă uiți cu oricine... să vii în noaptea în care nu mai

nu mai știu ce îmi doresc nu îmi mai hrănesc sufletul cu emoții toți care m-au iubit încă mă mai iubesc dar eu eu îi privesc apatic cu mintea îi împing departe sunt singur vreau să fiu

aici mă opresc ochii întorși spre pământ retează oamenii de la tulpină printre ei picioare de nebuni albe se răstoarnă/ talpa unui nebun ascunde cel mai bine o boală un vid palmele tale

ți-au înghițit spitalele pașii calmi gresie neagră unde-i umbra trupului mâncat de boală lipit de moarte tot mai adânc nu te mai aud tușind ușor nu te mai simt zâmbind printre pumni de pastile

viața prinde contur aici prima femeie prima limită începi să îți deschizi ochii traversezi visele oamenilor atent la fiecare oprire cineva îți șoptește un zvon despre ultimul fluture călcat

ea un fel de a nega iubirea relevant cu șoapte aprige umplute la refuz de un refuz crescut între canoane pustiite de credințe el are alt fel de a se săruta cu moartea o pasiune de copil

un sistem de iluminare plantat de primăria rațiunii pe marginea atriului stâng mă ajută/ căutarea unui sentiment vrednic de tine nu se face fără să ai o diplomă de bărbat bătut la

n-am mai iubit diminețile de mult de când se codeau în fața noastra cele mai mari întunericuri iar eu scormoneam precaut cu un băț fricile copilăriei venea bunica în fugă pe cărare cu două

te-am pierdut în duminica take it easy într-un răstimp de amor pe patru borduri ai luat trenul spre un viciu mai bine răstignit mi-a fost pe măsura dragostea de bulevard o mie de nopți

simt că mor nu e prima dată când o zic dar acum toate răbufnesc din mine și se alienează cu tine/ în versurile tale precum vântul în aripile păsărilor îmi găsesc toate visele despre cum să

umblam printre cuvintele unui mut când la o cotitură mi-au crăpat buzele tăcerea s-a aprins răzbunătoare în jumătăți și-a țipat iubește

toamnă în pământ în carosabil în fiecare pavea din pielea orașului până și filmul comunității noastre de toate zilele derula oameni îngălbeniți cu nuanțe de ruginiu pe margini și roșu în

vagabond mănâncă alcool și bea gropile din oameni ori poate că nu am zis bine dar în principal are o problemă cu celulita și din părți încep să îi danseze coastele printre pâlcuri de

ești alb amice tot sângele din corp ți-a expirat iar eu nu fac decât să-ți sorb anost privirea rătăcită printre morți mai bine-i lași să doarmă-n groapa lor avidă după tine nu-i mai

salut. sunt eu, cerșetorul de vizavi mi-am cumpărat o palmă de aer tivită cu două orașe pe stânga și-un lan de poezie nu e prea mult până o mobilez poate visez diseară o canapea și o lipesc

nu mi-am mai desfăcut de mult palmele să te caut să te vreau am știut că acolo unde pământul intră nu mai răsare nimic niciodată nici măcar o tuse seacă sub care îmi mai culc capul să

ceasul e două străzi fără un colț de bucurie fix lângă zac toți prietenii ăștia morți cu lumânări la un cap șubred de idei uscat de nebunie al cui o fi poate al meu care mă rod cu un șobolan la

inima îi bătea neregulat ca un ceas stricat o secundă ticăie două uită și lasă timpul într-un repaus iar oamenii se apucă atunci să viseze că noaptea e ziua unde apele curg în amonte stelele