Petraru Ionut

asta e din cele cu multă carne am fost la Kaufland am luat tocată că fără multă nu mai este artă doamnă vreau și eu poezie dacă puteți să îmi feliați vreo trei mie așa îmi place să le fac

sunt într-un tub de metal cu locul la geam prins în siguranță sub centură sunt aproape de motor mestecăm în liniște norii congelați sunt un tub de carne cu buzele uscate turnați-mi

mereu iarnă în banca noastră stăm la o palmă unul de altul într-o liniște de extemporal din alte bănci priviri atente de profesori doar ceilalți au răspunsul nu ne privim nu

de la tata am învățat să citesc și să fac integrame îi plăcea să-și ocupe mintea să măsoare cu ruleta să pună cumpăna el a făcut cu mâinile lui mici și nemuncite patul în care dormeam cu

câteodată îmi place să fiu singur mă face fericit ca atunci când ești mic și abia aștepți să ieși la joacă cu ceilalți copii îți bate inima tare și zâmbești fără motiv așa simt îmi vine

ce noapte potrivită să ne gândim la mama la butuci de vie uscați și saci de rafie la tata chitit lângă sobă pe fotoliul din catifea vișinie cu ceva carte în mână și mama afară în frig cu mucii

n-ai timp înțelegi, n-ai timp când ești ocupat nu mai ești intră altcineva în tine și-ți dictează bă, tu trebuie să faci bani tu ești responsabil de alții tu trebuie să ții în tine tu nu

hai, vino draga mea dar să nu mă hrănești din cuvinte, să nu-mi cauți buzele acolo unde le vezi. să nu mă săruți. mai degrabă, să-mi vorbești despre liniști. vreau să le aud. vreau să-ți

nu mai știu ce îmi doresc nu îmi mai hrănesc sufletul cu emoții toți care m-au iubit încă mă mai iubesc dar eu eu îi privesc apatic cu mintea îi împing departe sunt singur vreau să fiu

există lucruri care nu îți pot repara sufletul oricât ai încerca să le aduni să le vezi potrivite unei absențe te vor ține străin de tine exact ca un ceas care și-a negat timpul cu limbile

mi-ai zis la minus câteva grade femeile deschid bărbații și se aruncă înăuntru atunci vin grămadă peste noi primăverile mi-ai zis imaginează-ți visele mergând lângă tine dezgolite ... doi

½Au trecut doi ani. Doi ani precum două secole l-au ținut departe de aerul ăsta tare. Abia așteaptă să ajungă la bunică-sa. Deja își imaginează brațele deschise ca două aripi de vultur ale bunicului

Joi, 7 martie. 50.000 de indivizi s-au adunat pentru a-i vedea pe alți 22 cum își rup ½sandalele½ într-o alergare sistematică după un obiect sferic. Joi, 7 martie, ora 19. Aproximativ de 1000

sunt eu, ploaia. ți-am spălat prima necuviință, ți-am hrănit natura. nu mai alerga prin alte pământuri uită-te aici mă ții blocat într-un sfert de anotimp ca pe o bucată de chip într-un

n-am mai iubit diminețile de mult de când se codeau în fața noastra cele mai mari întunericuri iar eu scormoneam precaut cu un băț fricile copilăriei venea bunica în fugă pe cărare cu două

roșeața tutunului aprins ne desparte știu că mă aștepți goală culegi fără drept sentimentele cearșafurilor pline de pământ te gândești la iubire între noi navighează sărat două mii de

vine primăvara ne găsește sub un om de zăpadă noi suntem ce a mai rămas din anul trecut ne târâim după aripi pînă la capăt țigara mi se stinge de buze toată dimineața lui martie nu te mai

singura voință îmi e tristețea cu zâmbetul ei amar și pierdut adună dureri le lasă-n tăcere în ultimul fir de pleoapă căzut peste tine păcatul îmi este când vin peste noapte cu frig sau

n-am știut să te scriu vreodată de multe ori mă zbăteam între două lumi între fălcile unei fiare nedezvățată de sân fugeam mișelește dintr-o tristețe în altă îmi săpam groapa în fiecare

ieri m-am trezit cu un copac pe spate tremuram de frică și frica i-a hrănit rădăcinile până au devenit una cu mine impărțeam același puls din aceiași oameni adunam priviri și inimi

suntem o mare de orbi legați cu mâinile la spate dăm unii în alții fără să știm suntem un trib de sălbatici otrăvim toată frumusețea cu rânjetul nebuniei pe chipuri ne ștergem trupurile de

umblam printre cuvintele unui mut când la o cotitură mi-au crăpat buzele tăcerea s-a aprins răzbunătoare în jumătăți și-a țipat iubește

lucid. nu e de oricine îndoiala nu-mi spune sunt eșecul matematic port evidentul sub cuvânt trecutul mă trece albastru prin viață amintiri. băiatul câștigat în toate nu gândea

în mine au locuit mulți oameni mărimi peste mărimi pe conștiință mi-au rămas inegal pantofii ideilor pantofii femeilor pantofii fără șnur amintirea bunicului din ranița unui război mondial am