Petraru Ionut

există lucruri care nu îți pot repara sufletul oricât ai încerca să le aduni să le vezi potrivite unei absențe te vor ține străin de tine exact ca un ceas care și-a negat timpul cu limbile

încăperea asta ne măsoară întunericul și tu cu pași mici cauți un prim-plan ai învățat să privești simplu să desenezi cu degetele pe marginea patului fiecare ecou care îmi bate la tâmple

!sărută-mi creierul pe lobul frontal poate răsare dragoste cu dor de sinucidere în ziua a șaptea când sufletul dăruiește păcat !deschide portiera bărbatului ăsta cu plete răsfirate în

încă o noapte și candelabrele precum opaițele tatuate pe cer se sting încet în lumina unui vis alb în care tu înveți să mă iubești de parcă sunt coarda unei chitare ce scârție când mă atingi

e zi funebră în oraș candid un cimitir întreg se umple cu gând de oameni pătimași și lumânări un munte stă peste străzi un bloc de ceață/plumb și dintre ramuri de-un vinețiu aprins ies la

Numele meu este Icsulescu. Lucrez de vreo 3 ani în cadrul secției de poliție CEMK, sub comanda generalului mână de fier, Lupu. La început privirea, vocea, și volumul de cunoștințe pe care le deținea,

într-o zi mi-ai zis să mă bărbieresc și-atunci nu știu cum am devenit bărbat m-am apucat de vândut din mine până am rămas gol ca sufletul tău înainte de chestia aia cu te iuby hai la mine până

sunt eu, ploaia. ți-am spălat prima necuviință, ți-am hrănit natura. nu mai alerga prin alte pământuri uită-te aici mă ții blocat într-un sfert de anotimp ca pe o bucată de chip într-un

toți vulcanii să fi erupt peste mine rămânea o mână de cenușă cum ai putut să smulgi starea aceea să te întinzi cu ea la ore de amăgire să o îmbrățișezi să îi torni prin vene încredere să îți

deschid mereu fereastra asta pentru tine și parcă te văd rezemată pe coate stai în formă de vis deșănțat îți atârni părerile de rău pe o sârmă apoi amesteci oamenii între ei și începi să rezolvi

orașul plânge i s-a urât cu moarte și fum nu-i mai plac drumurile inima e frântă între blocuri istoria nu se mai scrie viața curge murdară din seri în dimineți/nimeni nu mai respiră toți duhnesc

Îl așteptam. Sunase cu o seară în urmă. Mi-a vorbit precipitat, cum de altfel o făcea și în timpul liceului. Îi simțeam nerăbdarea în vibrația vocii. Vechiul și bunul meu prieten nu se schimbase

știu străine și mie îmi e dor de cineva care nu are să fie sunt la fel de strâns între oameni ca tine îmi rezem capul în apă și caut dincolo de aparență lumea în care trebuie să mă nasc

vine primăvara ne găsește sub un om de zăpadă noi suntem ce a mai rămas din anul trecut ne târâim după aripi pînă la capăt țigara mi se stinge de buze toată dimineața lui martie nu te mai

gigel a fost înțărcat târziu prea târziu să nu fie cel mai afemeiat sentiment și nu glumesc când spun / are părul dat cu gel nasul cârn adulmecă mereu părțile intime ale doamnelor

lucrurile nu au mers niciodată mai departe masa mică din odaia de la etaj câteva boabe de cafea și cercuri de tutun pe care le aprindem și le fumăm împreună poștașul vine rar întotdeauna cu

Joi, 7 martie. 50.000 de indivizi s-au adunat pentru a-i vedea pe alți 22 cum își rup ½sandalele½ într-o alergare sistematică după un obiect sferic. Joi, 7 martie, ora 19. Aproximativ de 1000

lucid. nu e de oricine îndoiala nu-mi spune sunt eșecul matematic port evidentul sub cuvânt trecutul mă trece albastru prin viață amintiri. băiatul câștigat în toate nu gândea

fiecare iarnă are o primăvară fiecare tristețe o bucurie tataie lasă parabolele nu ne mai pasă de astea acum pot să iau metroul și între 5 stații mă căsătoresc am câte un copil la fiecare

azi am dat-o la pace cu ploaia începusem să iau apă în cală și emoțiile aveau să mi se înece odată și-odată cu catargele velele și cârmele de care am fost condus până aici în mijlocul unei

ieri m-am trezit cu un copac pe spate tremuram de frică și frica i-a hrănit rădăcinile până au devenit una cu mine impărțeam același puls din aceiași oameni adunam priviri și inimi

b. începe cu dungi pe spate negre când e chemat la masă scapă

băi oameni buni eu sunt sătul să iau în fiecare an același tren aceeași gară să mă aștepte ca o scară și să cobor cu-același gând handicapat de toreador gata să-nfrunte o-ntreagă viață o

3:20 pm și somnul încă alunecă pe pereți se sprijină de colțuri afundă până și lumina de la stâlpi în beznă mă întreb doar pe mine de ce nu mă vrea zeci de idei și posibile motive se