Poezie
tablou
1 min lectură·
Mediu
încăperea asta ne măsoară întunericul și tu
cu pași mici cauți un prim-plan
ai învățat să privești simplu
să desenezi cu degetele pe marginea patului
fiecare ecou care îmi bate la tâmple când mai ești ceva
printre ceva respirații printre ceva iertări printre alții
care merg cu spatele
de ceva timp îmi astupi mintea cu mâinile
spui că tot ce trebuie să văd sunt degetele tale împreunate
apoi îmi scoți prin ochi imaginea unei femei
ți-am spus că nu ești tu
ți-am spus că nu treci prin mine
ți-am spus că încăperea asta ne măsoară întunericul
ți-am spus
cu pași mici să treci în mine ca între patru laturi
023848
0
aici, în mod particular, îmi place că biologicul (cu implicațiile sale psihologice - ca obiect, și erotice - ca subiect) oscilează estetic între geometrie și cardinalitate (în definitiv, tot un fel de); iar aceasta este posibil numai prin des_ființare: anulare nu doar a simțurilor, dar și a "numelui" - ești "ceva"; într-o diversitate de ceva-uri; un raport de identitate care, paradoxal, distinge categoric între diferite tipuri de entități reduse și ele la propria geometrie lipsită de particulare determinații.
aș mai putea vorbi despre eticul salvat de prorocire; despre regresul cronologic și despre alte câteva; dar (ca întotdeauna) mă voi mulțumi cu a evidenția ceea ce mi-a reținut mie atenția în mod deosebit.
un cititor,
Vasile Munteanu