Petraru Ionut

visele nu au mers deloc bine s-au îngrămădit peste tot și somnul era un fel de petrecere desfrânată cu rădăcini pierdute în cenușă de sodoma și gomora un cântec de jale mă plimba într-o

aruncă tot pământul peste mine cu mâna cu piciorul cu toate lopețile din oraș să am amintire de la tine mai multe decât de la viață dar să știi oasele astea nu putrezesc sub comanda morții nici a

deschid mereu fereastra asta pentru tine și parcă te văd rezemată pe coate stai în formă de vis deșănțat îți atârni părerile de rău pe o sârmă apoi amesteci oamenii între ei și începi să rezolvi

în două în doi nodurile să nu ne mai doară să ne răsară soarele pieziș din vest pentru plăcerea orășenilor cu pașii mirosind a asfalt din nord cu frică de frig să caute între mormane de

în fiecare dimineață trebuie să îmi întorc ceasul zic că trebuie pentru când îmi voi lua unul și îmi voi sufleca mânecile să vadă lumea că am și eu cu ce îl măsura pe ăsta care trece îmi dă două

de acum scriu despre tine nu te cunosc niciodată până la capăt dar felul în care te înhami la durere mă face să cred că suntem ceva nu poate spune nimeni de ce părul ți se lipește de cer

ceasul e două străzi fără un colț de bucurie fix lângă zac toți prietenii ăștia morți cu lumânări la un cap șubred de idei uscat de nebunie al cui o fi poate al meu care mă rod cu un șobolan la

ne adunăm aici în fiecare seară toată familia mea de fluturi în jurul aceleiași mese nici rotundă nici pătrată dar cu picioare de lut și în jur scaune în formă de cer crăpat pe unde ne atârnă

vagabond mănâncă alcool și bea gropile din oameni ori poate că nu am zis bine dar în principal are o problemă cu celulita și din părți încep să îi danseze coastele printre pâlcuri de

muză într-un maldăr de străzi poartă o perucă ieftină cu autografe clasice în rimă lăsate moștenire de poeții văcărești corp amorf tatuată cu un ingambament deja antic ochii plini de ziare

uita-te la ea cum roade din mine cu poftă e stația tuturor diavolilor iar eu un tren rătăcit uit că nu pot să mă drămuiesc între toate gările și odată va trebui să aleg unde îmi voi pune capăt

pe blocul ½dă-te½ mai încolo că mă sufoci ciorile joacă popa prostu` pe pachete de carne înnebunitor filmul ăsta în care noaptea se vede atât de bine creionată pe lângă aripi și strigăte bolnave

ți-au înghițit spitalele pașii calmi gresie neagră unde-i umbra trupului mâncat de boală lipit de moarte tot mai adânc nu te mai aud tușind ușor nu te mai simt zâmbind printre pumni de pastile

pe stradă gem tomberoanele de foame plâng gunoaiele de frig iar pe la colțuri se strâng în grupuri semafoarele la bârfă ăla galben obligă roșul să se facă verde și se amuză fiecare de starea

a asfințit lumina și zâmbitori cu palmele strânse-n buchete de ură alergăm în spatele nostru o avalanșă de simțiri gata să ne răpună ridică strigăte spre cer în nori de praf să ne oprească

orașul plânge i s-a urât cu moarte și fum nu-i mai plac drumurile inima e frântă între blocuri istoria nu se mai scrie viața curge murdară din seri în dimineți/nimeni nu mai respiră toți duhnesc

simt că mor nu e prima dată când o zic dar acum toate răbufnesc din mine și se alienează cu tine/ în versurile tale precum vântul în aripile păsărilor îmi găsesc toate visele despre cum să

gigel a fost înțărcat târziu prea târziu să nu fie cel mai afemeiat sentiment și nu glumesc când spun / are părul dat cu gel nasul cârn adulmecă mereu părțile intime ale doamnelor

fiecare iarnă are o primăvară fiecare tristețe o bucurie tataie lasă parabolele nu ne mai pasă de astea acum pot să iau metroul și între 5 stații mă căsătoresc am câte un copil la fiecare

azi am dat-o la pace cu ploaia începusem să iau apă în cală și emoțiile aveau să mi se înece odată și-odată cu catargele velele și cârmele de care am fost condus până aici în mijlocul unei

încă o noapte și candelabrele precum opaițele tatuate pe cer se sting încet în lumina unui vis alb în care tu înveți să mă iubești de parcă sunt coarda unei chitare ce scârție când mă atingi

dragul meu/draga mea în timp ce scriu cuvintele de față Ban își strânge ultima suflare dintre noi stă în același colț printre semințele uitate de la treierat când Maria le-a furat din fundul

e zi funebră în oraș candid un cimitir întreg se umple cu gând de oameni pătimași și lumânări un munte stă peste străzi un bloc de ceață/plumb și dintre ramuri de-un vinețiu aprins ies la

era o zi în care soarele îmi tăia umbra în două părul îmi fugea peste cărări de frunze mișcătoare/ce-au învățat să-nghită pașii și ecoul glasului de toamnă pribegit în mine era o liturghie de