Ottilia Ardeleanu

Zănateca. A luat-o pe miriște, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini și-a sfâșiat jupele de țigancă focoasă în care se tot împleticește de când a intrat în sat, străină de gospodarii care își văd

eu și oglinda atât într-un spațiu restrâns nevoia de a cunoaște omul din față nu ar exista fără să-l privesc îi întind mâna face la fel insist pe curburi și încrețiri simte aceeași durere

departe nu este ia un pumn cu pământ o groapă distanță adâncul de om statură potrivită cubul venusian plin de cerneală întunecare lumea asta la un braț de flori însoțite

Eram în gândurile mele și mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau mașini. Priveam insistent. Niciodată nu poți să știi cum șoferul pierde controlul. Așa cum s-a

Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, și făcând uneori piruete doar pentru a

pe atunci nu înțelegeam de ce spre heleșteu era cale de-o viață nici că se putea mai mândru tata avea patru-cinci undițe și o traistă numai bună de vreo câteva kile de roșioară eu culegeam

Septembrie sfâșiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care mințile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul și cioburi din ceea ce suntem ar pluti

cu un om în plus viața mea un pătrat cu mâinile întinse laolaltă în formă de pereche te-ai coborât smerit parcă mi-ai cere iertare pentru că te-am făcut să suferi fiecare față a

maramă cu chip de zeu vălurit privirea mea larg far fără odihnă bărbatule de oriunde ai veni dragoste cărnii tale spune-i că la țărm sentimente clatină nori cu vele dezlănțuit

nu iubești din savoarea cuvintelor îndrăgostite buzele mele te rostesc fiecare ținut pe trupul tău știu să dezmierd abia simțit timpul meu se topește de fericire nimic altceva

te recunosc după vorbele mele după cum mă placi cu teama de apropiere acel aer pufos înaintează pași de inimă dornică sunt femeia care te-a făcut să te simți bărbat femeia ta în

dâră de codobelc pe torsul viril sfârcuri pe sfârcuri iubirea sărut fără plămâni aerul din noi închide în (scurt)circuit viața

sunt anotimpul care plouă singurătate nu recunoști pe cea căreia îi lipești aripi de cenușă de tine de mine rătăcitoare acvilă fără cuib viața în gheare ne strânge atât inimile noastre

apeluri matinale pun flori la urechi anii au parfum ademenitor pe degete o mătase dezlănțuită rătăcesc simțuri succed tăcerea geologică cea mai blândă seamănă în fiecare lucru prejudecată ești

m-am visat lazăr peste care se împerechează cerul și pământul într-o lumină nouă cineva a strigat ridicați piatra era un suflet greu sub el adormeam ceva din mine l-a ascultat și m-a

de un timp mă urmărește o criminală din altă lume cu plăsele de lemn cuțitul ei fulgeră în spatele meu golgota nu grăbesc pasul pe oase îi permit să smulgă fâșii de carne cu moliciunea

între pereții tăi stă aerul meu de când îl provoc la asfixiere toxinele din mine ies le aduc înapoi într-un fel de nedespărțire de viață pironiți în ochii mei își pierd formele

într-o zi iubirea mi-a zis oprește caii să mă dau jos ce gătită era când a coborât din mine voaluri voaluri aerul plutea și ea a intrat în palatul tău de răsărit un zâmbet ți-a

ai bătut în pieptul meu și nu ți-am deschis ți-ai apropiat urechea stetoscopic înăuntru viața se ducea cum se ducea învins în războiul remușcărilor măcinat și incert te-ai întors pentru

toate dovezile s-au pierdut în clădirea cenușie s-au perindat suflete la limita inocenței de-acolo a pornit un fel de viață pentru fiecare coridoare lungi încă mai schimbă timidități în

când mor de sete nu plec apa e aici viață îmi aud plămânii înotând te văd pe celălalt mal cu două bătăi de inimă luneci și clipocești dra gos te un siaj de dra gos te îmi trece dra gos

o să sufăr un pic ca și când sufletul mi-aș scoate o țeapă minusculă din deget aș afla că ești o moarte puțină tot ce însemni prin vasele mele de croazieră cerul

oamenii gravitează unii pe lângă alții explicabil de ce se strâng în brațe senzația de lipire până la efuziune renașterea înlăuntrul celuilalt prefacerile lumini cosmice din atingeri

stăteam pe buza fântânii mă gândeam de ce se supără oamenii între ei soarele cocea grâul se apropia cu un aer mătăsos pe piept pe frunte cerul lăfăit în ochi siiiimplu ca un