Ottilia Ardeleanu

un ocol de zeci de ani sufletele noastre într-un vârtej au măcinat oameni pe care nu i-am înțeles sentimente de praf aruncat în cearcăne nu au știut iubirea să o păstreze volbura nu a

lumina unui dumnezeu îngenuncheat îmi străpungea palmele pe pod nori adunați a moarte în timpuriu bănuiam un cer spongios pe retină picura purpuriu un sentiment în neființă trecea noaptea cu

și pe bărbatul vraiște îl chivernisește cineva împădurește prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă

am deschis pagina la un capitol despre cum te poate durea poetic fiecare cuvânt este o rană pe adevărul acestei lumi pansată cu un soi de nesiguranță acolo unde îmi plimb degetele se

este unidirecțională ca săgeata lui cupi ca săgeata pornește doar din inimă ce nimerește nu știe că nu are ochi are direcție nimic de zis curge mult patos de acolo o vreme până se termină

simplu mă uit în ochii tăi sacrific un sărut pentru fiecare mână un sărut pentru fiecare picior un cuvânt nu vei spune tulburat vei căuta sfârșitul în iubire dumnezeiască în timp

uneori simt în carnea mea un dumnezeu amestecându-mă cu altfel de lucruri mă tac să pot auzi bine de tot foșnet de sufletul lui când mă privesc într-o oglindă spiritul prinde un fel de chip

îl citesc pe emi deși am decis să nu-l comentez pentru a nu-i deranja gândurile prea bine așezate tac îl citesc și mai tac un pic lângă pescărușul de Dumnezeu cu aripile găurite de prăștiile

voiam să te întreb așa cum se întreabă prietenii nu ești cam exagerat de politicos oamenii trec prin tine fiecare cum e îmbrăcat mai nuștiucum uită uneori bocancii

stă în mine și așteaptă să vin din străinătate să-l întreb cum îți mai merge așa stingher pe prispa de carne cu simțământul plecării clanța de la poartă umflă un vânt nădușit de ducă se

a iubi nu există există un bărbat de poezie mușcătura din cuvinte ca lobii urechilor și firimiturile de pe buze (1 aug. 2012)

așa de bărbat cerul luase pământul în brațe fugea cu el călare pe un dragon cenușiu mișunau insecte de nisip fierbinte îl tăiau în ape și țărmuri eram și eu pe undeva eram în brațele lui

mi se pare că toate lucrurile se lipesc de mine copaci păsări oameni pietre cubice într-o direcție timpul rulează un 4x4 încalcă reguli în afazie gânduri lipite și ele straniu descompun

noaptea venea cum ai sparge un bec îngropați greu ne țineam respirația ceva blurry blurry se strecura mai sunteți mă vreunul dădeam din cap vlăguiți printre fleșuri prin urechile

cardinalitate unui punct deșertic îi cauți substanța mai dezorientat ca niciodată în ascetică strâmtoare te definește cel mai bine fără sprijin imponderabilitatea îți creează senzații

omor vremea pe masa de gânduri clepsidra vârful unei idei o tinerețe amenințată și ea mă sfârșește pe mine

aerul acesta infestat cu iubire mușcă limbile unui ceas pieptul tău se întrece cu timpul nu-l mai pot întoarce în douăzeci de rânduri m-am născut pentru tine am tot și nimic din viață

e ca și când lupii s-ar aduna în haită și mi-ar adulmeca mirosul prin labe de zăpadă scrâșnită de goană avalanșa din vârfuri de cer să răstoarne pe mine fiori de teama celei mai nefrivole

de cum pășim în stradă ceva stă să izbucnească până și primăvara e încărcată de un aer sfârtecător molima însingurării se întinde cu disperare orice sunet pare un murmur de nemulțumire orice

platonic și în contratimp fiecare în dormitorul lui de pe planetă vise lucrează steril ne trezim când o durere țipă să iasă din noi pui de vultur primăvara mereu o bărbie pe un umăr la

în fiecare zi inspir îngeri lucrează în sângele meu zăcământ lucrează în sus și în jos lucrează și se șterg de sudoare lucrează până îmi cresc aripi ocup o treaptă deasupra lumii devin

de oriunde mă iei cu degete umezite pe buze mă întorci să-mi cunoști un semn timpul între noi două file impregnate în cerneală caligrafic simțiri față-verso ne

sentimentul meu polarizat de existența unui dumnezeu care îmi împarte lumea în bine și bine pot spune nu mai am nevoie nici de hamlet nici de greci pentru măsura lucrurilor nu am de

am fost eu mai ieri m-am exprimat în felul acesta strict până am reușit să-l sparg cu un sentiment mai tare decât rațiunea dar m-a pus indiscreția să deschid un sertar acolo se aflau multe