Ottilia Ardeleanu

sunt anotimpul care plouă singurătate nu recunoști pe cea căreia îi lipești aripi de cenușă de tine de mine rătăcitoare acvilă fără cuib viața în gheare ne strânge atât inimile noastre

apeluri matinale pun flori la urechi anii au parfum ademenitor pe degete o mătase dezlănțuită rătăcesc simțuri succed tăcerea geologică cea mai blândă seamănă în fiecare lucru prejudecată ești

m-am visat lazăr peste care se împerechează cerul și pământul într-o lumină nouă cineva a strigat ridicați piatra era un suflet greu sub el adormeam ceva din mine l-a ascultat și m-a

de un timp mă urmărește o criminală din altă lume cu plăsele de lemn cuțitul ei fulgeră în spatele meu golgota nu grăbesc pasul pe oase îi permit să smulgă fâșii de carne cu moliciunea

între pereții tăi stă aerul meu de când îl provoc la asfixiere toxinele din mine ies le aduc înapoi într-un fel de nedespărțire de viață pironiți în ochii mei își pierd formele

într-o zi iubirea mi-a zis oprește caii să mă dau jos ce gătită era când a coborât din mine voaluri voaluri aerul plutea și ea a intrat în palatul tău de răsărit un zâmbet ți-a

ai bătut în pieptul meu și nu ți-am deschis ți-ai apropiat urechea stetoscopic înăuntru viața se ducea cum se ducea învins în războiul remușcărilor măcinat și incert te-ai întors pentru

toate dovezile s-au pierdut în clădirea cenușie s-au perindat suflete la limita inocenței de-acolo a pornit un fel de viață pentru fiecare coridoare lungi încă mai schimbă timidități în

când mor de sete nu plec apa e aici viață îmi aud plămânii înotând te văd pe celălalt mal cu două bătăi de inimă luneci și clipocești dra gos te un siaj de dra gos te îmi trece dra gos

o să sufăr un pic ca și când sufletul mi-aș scoate o țeapă minusculă din deget aș afla că ești o moarte puțină tot ce însemni prin vasele mele de croazieră cerul

oamenii gravitează unii pe lângă alții explicabil de ce se strâng în brațe senzația de lipire până la efuziune renașterea înlăuntrul celuilalt prefacerile lumini cosmice din atingeri

stăteam pe buza fântânii mă gândeam de ce se supără oamenii între ei soarele cocea grâul se apropia cu un aer mătăsos pe piept pe frunte cerul lăfăit în ochi siiiimplu ca un

trăiesc într-o inimă de bărbat acolo a fost îngropat până și-a dat la o parte piatra în fiecare zi pe picioare cu buze molatice întorc viața în el uite-mă sunt viu se bucură îl aud

noapte apleacată peste un ochi peste celălalt îmi trage pleoapele ușor umbre omenoase dispar case drumuri niciun om nu poate niște cearcăne rămase în eter de lună felinare se fac mici

să vopsesc o zebră până la cer mi-am zis și i-am șoptit la ureche el a scuturat aripile un loc de trecere dincolo mi-am asigurat un semafor ar fi nimerit pentru traficul intens pe timp de

cineva a căzut în ochiul meu drept pare-mi-se când l-am privit ori s-a apropiat în gene de lumină tras înlăuntru picura estetic și- a alunecat în inimă țipătul unei lacrimi de

un ocol de zeci de ani sufletele noastre într-un vârtej au măcinat oameni pe care nu i-am înțeles sentimente de praf aruncat în cearcăne nu au știut iubirea să o păstreze volbura nu a

lumina unui dumnezeu îngenuncheat îmi străpungea palmele pe pod nori adunați a moarte în timpuriu bănuiam un cer spongios pe retină picura purpuriu un sentiment în neființă trecea noaptea cu

și pe bărbatul vraiște îl chivernisește cineva împădurește prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă

am deschis pagina la un capitol despre cum te poate durea poetic fiecare cuvânt este o rană pe adevărul acestei lumi pansată cu un soi de nesiguranță acolo unde îmi plimb degetele se

este unidirecțională ca săgeata lui cupi ca săgeata pornește doar din inimă ce nimerește nu știe că nu are ochi are direcție nimic de zis curge mult patos de acolo o vreme până se termină

simplu mă uit în ochii tăi sacrific un sărut pentru fiecare mână un sărut pentru fiecare picior un cuvânt nu vei spune tulburat vei căuta sfârșitul în iubire dumnezeiască în timp

uneori simt în carnea mea un dumnezeu amestecându-mă cu altfel de lucruri mă tac să pot auzi bine de tot foșnet de sufletul lui când mă privesc într-o oglindă spiritul prinde un fel de chip

îl citesc pe emi deși am decis să nu-l comentez pentru a nu-i deranja gândurile prea bine așezate tac îl citesc și mai tac un pic lângă pescărușul de Dumnezeu cu aripile găurite de prăștiile