Ottilia Ardeleanu

ninge mă face să cred că există de mult în postura asta în cădere liberă te lași contemplat arta lui este de a astupa mai întâi răni apoi mizerii grijile de a construi ceva în care să

mâinile mele aripi de mare șterg aerul salin conturează păsări de umbre un semn îmi fac în credință o tăcere- hrană te arăți lumină turnată în trupul acesta rătăcit vas întors din păcate nu

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coș de nuiele și plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de șarpe, nu ne temeam de vremea ieșită de prin

propria sepultură oamenii îmi caută numele pe google poți descoperi totul până la os aici în mine gâze nu bănuiți cât de repede se înmulțesc pe carnea mea mângâiată de vântul cu clopoței un

dacă ai ști cum se iubește asta înseamnă credința ta o apă despicată de oameni trec viețile lor frânte într-atâta mă dor genunchii pe sub care dumnezeu a făcut lumea nu mi-e greu să-mi bat

mergeam pe linia mare mergeam și făceam prietenie din casă în casă cerul ieșea pe coșuri se înnodau tristețile decolorate curcubeie noi vetre în care mereu coceam ceva eram buni și eram albi

e ceață și eu mă gândesc la iubire s-a scumpit ziua și eu mă gândesc la iubire trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieșire la cer fabrica arsă de focul oamenilor groapa de

de o vreme pe mare stelele merg în trei farul se lungește hăt în taină armik dă bine pe inimă în timp ce iarna își rupe unghiile de ușa mea nu-i deschid are cheiul nesfârșit și pe

Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Și era cam scorțos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La

o romeo dacă aș intra pe mess diseară fără să mă vadă tata mi-ai mai da link la balada aia rock pe care o acordaseși deocheat pentru mine la chitară și pian când chiuleam de la școală și ne

să nu te apropii niciodată de un drum pe câmp să nu te apropii niciodată de o clădire pe care scrie mare cu negru nici de o fereastră cu pumnul să nu te apropii să vezi pe unde au trecut lucruri

când îi e dor de femeia lui bârne și materiale lasă în suflet la întâmplare să se odihnească înainte de a hotărî viața pune mâna pe telefon și sună vocea ei umple teritoriul neconstruit în

tu ai cântecul poezia câteva etaje spre îngeri și-un câine eu am răbdarea chibzuința calmul și toamna cu ziduri de îngeri pe sufletul tău cad în frunze cântecul poezia răbdarea și

dă să se schimbe din mers ningerea dimprejur vrăjitoarele dau în bobi femeia de anotimp un bulgăre imens învârte lumea dumnezeu în palme își suflă oameni imaculați o nouă constelație

Zvânturaticul. Într-o limuzină, rulează cu o sută la oră, parchează sălbatic într-un loc interzis, coboară cu cizmele lui din piele de șarpe. Geluit pe sub pălăria de soare decolorată până spre

hiene stelele mușcă din carnea mea uitată pe divan un râu de sânge efervescent fiarele mă simt sunt puternice le sclipesc dinții de poftă vin în haite și puii puilor lor toate

când încep copiii școala încep ploile să curețe aerul dintre oameni hârșâie fiecare cuvânt din găoacea lui cenușiu iese la sfârșit un fluture colorat dar mai e până acolo natura are lacrimi pe chip

Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la școală. Noi o știam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferință pe care nu o vezi când

la început vine o vreme veselă fără dinți gungurește face niște ochi mari gene de umbră simte suflet voci mișcări libere mâini rotofeie apucă orice din lăptosul aer lucruri de-a bușilea la primul hop

Pe când era bunica așa de blândă și toate poftele mele ale ei erau, lumea îmi părea descântată de cea mai pricepută vrăjitoare. Numai ce-o vedeam îngenunchind în fața unei icoane din care ne privea

Zănateca. A luat-o pe miriște, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini și-a sfâșiat jupele de țigancă focoasă în care se tot împleticește de când a intrat în sat, străină de gospodarii care își văd

eu și oglinda atât într-un spațiu restrâns nevoia de a cunoaște omul din față nu ar exista fără să-l privesc îi întind mâna face la fel insist pe curburi și încrețiri simte aceeași durere

departe nu este ia un pumn cu pământ o groapă distanță adâncul de om statură potrivită cubul venusian plin de cerneală întunecare lumea asta la un braț de flori însoțite

Eram în gândurile mele și mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau mașini. Priveam insistent. Niciodată nu poți să știi cum șoferul pierde controlul. Așa cum s-a