Ottilia Ardeleanu

știi nu am nevoie de ambarcațiune sentimentul că mă iubești despică marea să trec de partea inimii știu să înot în cuvinte liniștite mi-am potrivit călătoria feng shui gesturile tale

dă să iasă din mine întunecată cu șolduri grase și un cap încornorat mă doare ca la o naștere periculoasă se vrea venită pe lume odată cu lumea ce vină am că o port în mine ca pe

s-a așezat lângă mine în cursa pentru lucruri frumos ticluite mașina e veche de când lumea singura cu autosugestie fiecare a urcat măcar o dată pentru cel mai scurt itinerar de viață a

te-ai ascuns între niște poezii care fac ape oamenii nu se sperie intră ușor încep să înoate fiecare cum a învățat de la părinți de la proful de sport ori cu gașca unii se iau la întrecere cu

dacă se va întâmpla apocalipsa aia odată și ne vom amesteca babilonian când se va gândi cineva să ne mai creeze o dată dăruindu-ne cuvinte să facem ce știm mai bine cu ele ne va fi mult mai

ninge stăruitor atunci ninge când nu mai vezi drumul indicatoarele pietonii prăpastia iubirea tu și eu totul se îngroapă sâcâitor ninge cu șomeri ziariști poliție dunele albe au

lumea suferă de cancer moare lumea noi ascuțim cuvinte de îndepărtat căutăm doctori căutăm remedii ne căutăm nicăieri cerul nostru de tumori s-a întins dintr-atâta injectare cu oameni îi

iubitule dragostea e cea mai bună casă cu mansardă de stele (stai să-ți fac o poză cu fericirea foarte aproape de obrazul tău) rămâi așa cu viața dată pe silent și inima chillout

ninge mă face să cred că există de mult în postura asta în cădere liberă te lași contemplat arta lui este de a astupa mai întâi răni apoi mizerii grijile de a construi ceva în care să

mâinile mele aripi de mare șterg aerul salin conturează păsări de umbre un semn îmi fac în credință o tăcere- hrană te arăți lumină turnată în trupul acesta rătăcit vas întors din păcate nu

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coș de nuiele și plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de șarpe, nu ne temeam de vremea ieșită de prin

propria sepultură oamenii îmi caută numele pe google poți descoperi totul până la os aici în mine gâze nu bănuiți cât de repede se înmulțesc pe carnea mea mângâiată de vântul cu clopoței un

dacă ai ști cum se iubește asta înseamnă credința ta o apă despicată de oameni trec viețile lor frânte într-atâta mă dor genunchii pe sub care dumnezeu a făcut lumea nu mi-e greu să-mi bat

mergeam pe linia mare mergeam și făceam prietenie din casă în casă cerul ieșea pe coșuri se înnodau tristețile decolorate curcubeie noi vetre în care mereu coceam ceva eram buni și eram albi

e ceață și eu mă gândesc la iubire s-a scumpit ziua și eu mă gândesc la iubire trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieșire la cer fabrica arsă de focul oamenilor groapa de

de o vreme pe mare stelele merg în trei farul se lungește hăt în taină armik dă bine pe inimă în timp ce iarna își rupe unghiile de ușa mea nu-i deschid are cheiul nesfârșit și pe

Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Și era cam scorțos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La

o romeo dacă aș intra pe mess diseară fără să mă vadă tata mi-ai mai da link la balada aia rock pe care o acordaseși deocheat pentru mine la chitară și pian când chiuleam de la școală și ne

să nu te apropii niciodată de un drum pe câmp să nu te apropii niciodată de o clădire pe care scrie mare cu negru nici de o fereastră cu pumnul să nu te apropii să vezi pe unde au trecut lucruri

când îi e dor de femeia lui bârne și materiale lasă în suflet la întâmplare să se odihnească înainte de a hotărî viața pune mâna pe telefon și sună vocea ei umple teritoriul neconstruit în

tu ai cântecul poezia câteva etaje spre îngeri și-un câine eu am răbdarea chibzuința calmul și toamna cu ziduri de îngeri pe sufletul tău cad în frunze cântecul poezia răbdarea și

dă să se schimbe din mers ningerea dimprejur vrăjitoarele dau în bobi femeia de anotimp un bulgăre imens învârte lumea dumnezeu în palme își suflă oameni imaculați o nouă constelație

Zvânturaticul. Într-o limuzină, rulează cu o sută la oră, parchează sălbatic într-un loc interzis, coboară cu cizmele lui din piele de șarpe. Geluit pe sub pălăria de soare decolorată până spre

hiene stelele mușcă din carnea mea uitată pe divan un râu de sânge efervescent fiarele mă simt sunt puternice le sclipesc dinții de poftă vin în haite și puii puilor lor toate