Ottilia Ardeleanu

să recunoaștem viața e doar o băltoacă în care te trezești dimineața în cămașă bleu un pas greșit luneci în ea despici mișcări de teamă de frig singurătate îți ții respirația o vreme nori

La ora 9 intră în clădire. Locurile din anticameră full. Lampadarele de pe alee moțăie, a venit vremea să intre în repaus. Bună dimineața. Cafeaua, te rog. Fără lapte, azi. 15 minute să nu mă

oamenii umblă în singurătăți mici mici mici cel mult câte doi o iau așa pe străzi manifestează chipuri plictisite și lozinci dau o viață pentru poezie iubiți aproape nu vă lăsați duși de

nu glumea a zis că se duce se uita la noi și ne întreba cum e afară se-ntorc păsările tremurau umbrele noastre lui îi era frig înveliți-mă ce stați veneau greu acele cuvinte

Bună ziua, am venit după bani. Intră. Nu, mersi, mă grăbesc spre casă. De la serviciu. Aham, înțeleg. Ok, nicio problemă. Nu am. După 15. Când o să-mi trimită. Băieții ce fac? Cel mare, la

A ciocănit insistent. Lumina de pe scară și vizorul al cărui tabiet era să deformeze tot ce zărea dinaintea lui mă făceau să mă chiorăsc de ceva vreme și să întârzii decizia de a deschide. O

toarnă în găleți ce mai toarnă sunt ude casele până la piele văzduhul cântă ca o goarnă cenușă e lumea cenușă în vatră pustiu așezat turcește urâtul zâmbrește la ușă

Să fie ceva vreme. Au dus-o împreună până aproape de prăpastie. Suflete întunecate. Vagi urme de soare ca un ou spart în tigaie. Au început să se judece. Mai întâi unul pe altul. Răstit, umilitor,

în podul casei îmi țineam copilăria să nu o găsească timpul nemilos o travesteam în voaluri de noapte neastâmpărată pe bolta țărănească sta lumea dintr-o privire nevinovată pe floarea o

prima dată când m-am plimbat prin lume cu torța în mâini am pârlit câțiva nori care cu obrăznicie strângeau frunți nu vedeam decât cerul pietruit de trecători dintr-o bucată eram pe

casa pe care mi-o faci e o poezie de lut cu degetele tale o ridici mă numesc ana și aștept să mă chemi pe mobil eu să pregătesc repede ceva la microunde să dau fuga la market pentru apa

iubirea nu mai are sunet nici când stau cu urechea lipită de pieptul tău după ultimul concert mi-ai spus că s-au rupt strunele lira trebuie schimbată totuși n-am vrut să

motanii se plimbă pe acoperișuri noaptea nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela în alb și negru faruri trec prin ochii mei cât niște semințe de mac te caută departe șuieră vântul sau

da’ știu că s-a dus nu am apucat să ne cunoaștem toate năravurile a fost prea din scurt îi plăcea să picteze lumea o întorcea pe toate fețele nu găsea nimic rău scotea frumusețe din

Parte din ele am reușit să le vând, Suflete! Nici nu mai știu câte aveam. Dar, pe cele mai multe le-am dat pe nimic. Nici măcar pe un zâmbet, pe o vorbă, pe o strângere de mână sau pe un

știi nu am nevoie de ambarcațiune sentimentul că mă iubești despică marea să trec de partea inimii știu să înot în cuvinte liniștite mi-am potrivit călătoria feng shui gesturile tale

dă să iasă din mine întunecată cu șolduri grase și un cap încornorat mă doare ca la o naștere periculoasă se vrea venită pe lume odată cu lumea ce vină am că o port în mine ca pe

s-a așezat lângă mine în cursa pentru lucruri frumos ticluite mașina e veche de când lumea singura cu autosugestie fiecare a urcat măcar o dată pentru cel mai scurt itinerar de viață a

te-ai ascuns între niște poezii care fac ape oamenii nu se sperie intră ușor încep să înoate fiecare cum a învățat de la părinți de la proful de sport ori cu gașca unii se iau la întrecere cu

dacă se va întâmpla apocalipsa aia odată și ne vom amesteca babilonian când se va gândi cineva să ne mai creeze o dată dăruindu-ne cuvinte să facem ce știm mai bine cu ele ne va fi mult mai

ninge stăruitor atunci ninge când nu mai vezi drumul indicatoarele pietonii prăpastia iubirea tu și eu totul se îngroapă sâcâitor ninge cu șomeri ziariști poliție dunele albe au

lumea suferă de cancer moare lumea noi ascuțim cuvinte de îndepărtat căutăm doctori căutăm remedii ne căutăm nicăieri cerul nostru de tumori s-a întins dintr-atâta injectare cu oameni îi

iubitule dragostea e cea mai bună casă cu mansardă de stele (stai să-ți fac o poză cu fericirea foarte aproape de obrazul tău) rămâi așa cu viața dată pe silent și inima chillout