Ottilia Ardeleanu

tată nu zăbovi nu te opri din drum nu spune de rău caută-mă unde-și lasă dealul umbra jos- jos peste ramurile tale nu chema norii sunt peste tot lași tată de câte ori or cânta cocoșii să

oamenii acest teritoriu neexplorat o nouă tehnologie divină în continuă revoluție pentru aflarea iubirii elementul chimic de maximă putere multiplicat la atingere fascicule de

întuneric nu pot să dorm ființele din mine se răscoală ele nu pricep că nicio revoltă nu mai duce la nimic și nicio pierdere nu poate fi mai aprigă decât liniștea însăși decât starea aceea în

în piață tarabele sunt primenite fructe și legume etichetate un fel de titluri de cărți și autorii ca-ntr-o pictură realistă pere lângă ananas lângă crudități lângă femei rotofeie în

mi s-a părut că ninge în plin iulie între mine și albastru urcă și coboară îngeri neobosiți cu găleți și perii de zugrăvire mă curăță de păcate se văd cu ochiul liber dacă știi

de mult soarele n-a mai ieșit la tăiat copaci scânteile ajung sus-sus noaptea sfârâie de greieri dintr-o iubire mă tem să-ți dezleg brațele din verdele acestui gând ai putea să faci cuib păsării

vine și vremea aceea când nu mai poți să te duci o să vrei și trupul nu te va mai asculta să-ți vină să mori și trupul nu te va mai asculta de dor de răzvrătire te vei ruga pentru tine

și totuși cineva mai caută femeia calitativ și totuși ea trăiește sclavagismul modern are spațiul ei cu oameni virtuali cuvinte și suflet național concurează cu principiile iese mereu pe

astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeți am întors capul după ele în dorința de a mă scuza dar ele mergeau sprinten le-am urmărit un timp până s-au pierdut în brațele unor

poetului meu nu i-aș reproșa dacă nu și-ar tunde barba i-ar crește plete până în tălpi nici dacă ar fi înconjurat de trabucuri ori scrum ori dacă ar uita că mai e nevoie și de mâncare pe

Fraților, eram bună în școală. Mă pricepeam la orice. Profii nu mă prindeau cu lecțiile nefăcute, iar colegii mă așteptau înainte de ore să le explic temele. Pedagoga îmi mărturisea din viața

în lumea asta împrăștiată pe covorul vieții dumnezeu rezemat de un moșmon cu mâinile rătăcește printre noi la întâmplare caută să ne combine după forme și culori cine știe cât îi trebuie să

de ce ar trebui să mă înțeleagă cineva tocmai acum când nu vreau să mă fac înțeleasă chiar acum când nici înțelegerea nu ar încăpea în mine dinadins locul acesta e bine zidit închis în

are un aer smerit de sonetist cum își ține mâinile ca pentru a implora arta cu aripi de metal se înalță dintre degete lungi de parcă ar fi anume făcute să cânte la cuvinte albe notele grave reies

totdeauna bolnav i se face transfuzie de iubire de tristețe de singurătate de dumnezeu câți donatori și-au întins brațul pentru vitalitatea sa sângele lui nu e al lui sângele lui este

ce vrei să-ți aduc nu vreau nimic tu îmi ajungi pleacă vine și descoperă o femeie locuită de mine și de timp nu e gelos totuși i-ar plăcea să nu-l găsească săpând în carnea mea

La ei, Apocallipsa a sosit. Neinvitată. A urmărit când plecau, când veneau. Dacă erau împreună. Unde. De unde... S-a interesat prin vecini. Unde lucrează, cum stau cu banii, cu vicisitudinile. Dacă

Sfârșitul. Un orizont întunecat de păsări. La serviciu, o zi ca oricare. ‘Neața! Semnezi condica. Întrebi dacă tura a mers bine peste noapte. Sau nu mai întrebi deloc, caz în care nici nu mai e

mamă de la ultima noastră întâlnire câte crime a mai făcut umanitatea încerc să regăsesc aiurea cu mâinile în buzunare lumea mă respinge nu sunt lesbi dacă mă întrebi sunt un adevărat

Am sunat-o să aflu ce mai face. Bănuiam starea disperată în care îi venea să-și verse toate mâhnirile, neîmplinirile, regretele. Toate, toate să le scuipe oamenilor în față fără a mai ține

el în camera lui ferestre închid cerul ca un stăvilar fotoliul înfoiat cât un ziar plin de evenimente pe noptieră ochelarii un ceas care îi numără zilele telecomanda pe

nea adevăru’ era bun cu noi ne dădea câte-o bomboană și noi prindeam curaj să vorbim despre el ca despre ceva normal el săpa de dimineață până la apus avea mâinile arse pân’ la coate ca

nestemată iubirea de el nu face lucrurile să-mi fie mai ușoare la fel de aplecată de păcate seara un înger îmi coase aripile durere cu durere îndeplinesc voința lui nestemată iubirea

Profesorul de fizică ajunsese directorul școlii cu clasele V-VIII din localitatea maritimă. Un domn nu prea agreat de breaslă, poate pentru că era tipicar, riguros și tăios când nu-i convenea ceva.