Clișeu 60: Întâlnire de gradul xxl

Eram în gândurile mele și mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau mașini. Priveam insistent. Niciodată nu poți să știi cum șoferul pierde controlul. Așa cum s-a întâmplat când aveam dacia. Parcată undeva pe stradă, am găsit-o cu radiatorul bușit. Și fața ei drăguță, turtită rău. Atunci când am suferit de parcă o carne omenească fusese trecută prin buzele unui bolid de fier. În fine, murise atunci și un bărbat de care auzisem cândva. Nu-l cunoșteam. Dovada e o cruce chiar în colțul străzii. În loc de om, o cruce. Așa ajungem, niște piedestaluri de piatră. Să aibă ploile pe cine să întoarne amărăciunea. Cât or mai fi și ploi. Și mergeam legănat, cu două sacoșe pline care-mi echilibrau viața în momentul dat, așa matematic, cum nici nu avem habar. Ca în teoria probabilităților. Și, în timpul ăsta, când pășeam pe triunghiul de pavele, ferit de circulație, o tânără frumoasă foc m-a salutat. M-am oprit contrariată. Doamnă profesoară, sunt Cristina Firuță. Ce mai faceți, mai predați?! Am rămas surprinsă. Dar îndată ce am văzut figura acesteia mi-am dat seama că, ani în urmă, o fetișcană isteață foc, mă făcea să fiu cea mai invidiată profă din școală. Știți, am lucrat în Italia, în Belgia. Datorită dumneavoastră m-am descurcat de minune. L-am învățat și pe soțul meu. În liceu am avut o scorpie. Tot ce știu, de la dumneavoastră știu. Ce mai puteam să spun?! Doamna profesoară, mă bucur atât că v-am văzut. Dumneavoastră ce mai faceți? Tot acolo predați? Nu am crezut că poate fi așa de important când cineva te întreabă de viața ta. Cineva care s-a intersectat pentru o vreme cu tine. Cineva care a avut un câștig din faptul că a ajuns să te întâlnească. Dar, contează al naibii. Sunt bine. Nu mai predau. Mi-am găsit drumul pierdut. Lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit. A, da. Știam că sunteți inginer. Și cu toate astea, doamnă profesoară, sunteți omul de la care știu cele mai multe lucruri. Vă datorez mult. Nu. Nu e nevoie. Cred că mi-ai înmânat o fericire, astăzi. În loc de orice soclu. De orice diplomă. Cuvintele de apreciere devin mai puternice decât oțelul, decât roca. Sunteți neschimbată. V-aș fi recunoscut dintre milioane de oameni! Iar eu aș fi trecut pe lângă tine ca pe lângă orice ființă. Pentru că voi, toți elevii mei, v-ați schimbat. Ați devenit oameni în toată firea. Aveți familii, copii. V-ați maturizat. Este foarte adevărat. Ați avut sute de copii și e normal să ne fi uitat. Dar acum, când am stat de vorbă, mi-am adus aminte, ai fost o elevă foarte bună la învățătură. Nu ești singura care îmi spune că ați avut un mare câștig din lecțiile predate. Dar, este un capriciu al meu. Să fac lucrurile perfecte, dacă se poate, indiferent de activitatea pe care o prestez. Știu, doamna profesoară. V-am iubit foarte mult, știați să vă apropiați de noi, să nu ne fie frică să ne exprimăm. Așa cum puteam și noi la vârsta aceea. În plus, ne-ați dezvoltat spiritul competițional. Vă sunt recunoscătoare. Ne-am despărțit cu greu. Cristina nu știa cum să mă facă să mă simt cea mai radioasă ființă de pe pământ. Am schimbat numerele de telefon între noi. Ne-am dăruit zâmbete, îmbrățișări, amintiri... Cine știe? Poate că ne vom mai auzi. Culmea este că, o săptămână în urmă, o altă elevă m-a oprit să mă salute. Despre Margareta spun. Eram la o lansare de carte. Ea era la stand. Mă oprisem să văd noutățile din domeniul literar. Ea m-a recunoscut entuziasmată. Ce bucurie să vă revăd, doamna profesoară! Ce bucurie că mă opriți în drumul vieții voastre, dragii mei discipoli! Uite-așa îmi povestea draga mea prietenă, Shirley, pe care nu o mai întâlnisem de ceva vreme dat fiind starea ei de sănătate. Poate că pentru un cancer năzuros și răzbunător pe viață, care intră neinvitat în carnea omului, o astfel de poveste alchimică este mai binefăcătoate decât orice metodă de izolare a acestuia. De s-ar cunoaște celula în care să fie întemnițat definitiv! (6 oct. 2012)