Ottilia Ardeleanu

niciun ștreang nu te ține în asfixie mai mult decât minciuna picătura de viață eliminată pe lângă sfoara groasă intrată în jugulară fiecare por însângerat în jurul grumazului un șirag de

dimineața orașul cu gene îngreunate miroase dinspre staule facem schimb de viață de interior cu viață de exterior crezând că ne vom împrospăta simțurile de fapt înghițim aer poluat aerul ne

singurătatea cade peste oraș cu gura-n jos hămesit norul de miazănoapte stă la colț și-i vine să verse fierea unui timp închis ceasul de la casa de cultură sparge aerul la fix între ore mai

nimic nu poate fi mai rău decât atunci când oamenii vor fi ținuți în cuștile lor cândva numite case asta pentru a deosebi o casă de adversarele ei la nivel înalt cu gratii să nu intre hoțul de

Îmi pun ochelarii de distanțare socială ca să văd până dincolo de vremuri. Un aspersor împrăștie apă în rotocoale pentru covorul de iarbă și cuverturile de frunze din decorul dimineții. Uneori,

am dus cuvintele dintre noi la heleșteu într-o căruță de griji împrumutată pentru o zi unul câte unul din bumbacuri fine le-am spălat cu săpunul dintr-o casă părăsită le-am bătut bine pe partea

eu nu-mi numesc cuvintele dor și le las în pace este o întoarcere în clasele primare la jocul de-a memorarea identifică locul mărimea culoarea numele întotdeauna numele la sfârșit semnătura

tăcere aspră în parcul pierdut pentru o clipă în depărtarea gândului meu merg fără să judec îmi reazem fruntea de câțiva nori legați la gură cu frunze pomilor fructiferi li s-a promis marea cu

Anica Andrei Fraschini este la volumul său de debut, Alt condițional, apărut în colecția Modus vivendi, la editura ieșeană Pim, 2020, în ediție bilingvă româno-franceză. Dedicat părinților săi

de o vreme te beau și mă îmbăt și te trăiesc la câteva grade bune te iau peste picior pentru că devin foarte curajoasă te confund cu cel mai brav ostaș pe câmpul iubirii și îți cer să faci culcat

am să beau apa după lacrimile tale poezie mă voi tăvăli în durerea cuvintelor și nimănui nu mă voi plânge mă voi strânge în pumn și voi lovi zidul dintre azi și mâine singurătatea unui a fi

tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe o lași să se sature să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde o prinzi de-o aripă și îi smulgi

jumătate de viață dusă în oglindă cu jumătatea rămasă să fi ajuns pe culmile acesteia așa de timpuriu așezarea din urmă parcă nu-i a mea copilul neastâmpărat cu zulufi negri pare a nu fi eu nici

Dă plânsul mai tare îmi șoptește amintirea și-atunci din demult se arată ei E R O I I înarmați până în dinți cu dorințele noastre de mai bine (dacă ar ști cum le zac dorințele pe paturile reci

ziduri în pustiu tac până te iau frigurile ghemuiești sufletul între coaste îl mototolești de parcă ai vrea să dai coș și nu nimerești din prima săritură spre nicăieri ziduri groase în ele strâng

la surori e un magazin de cartier în centrul orașului la intersecție inițial cât jumătatea unui vagon de călători în dreapta frigidere de lactate și bere în stânga frigidere de brânzeturi și

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine când vorbeam avea un glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva

n-am mai făcut-o de mult să-mi trasez o casă din cretă ușile din cretă ferestrele din cretă acoperișul din cretă eu din cretă ploaia din cretă și cineva dinadins ștergând ferestrele suflându-și

Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului

m-am înțepat într-o așchie globulele au dat năvală un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit aproape artezian m-am apropiat și am sorbit până mi-am înroșit dinții apoi am apăsat locul cu