niciun ștreang nu te ține în asfixie mai mult decât minciuna
picătura de viață eliminată pe lângă sfoara groasă intrată în jugulară
fiecare por însângerat în jurul grumazului un șirag de
dimineața orașul cu gene îngreunate miroase dinspre staule
facem schimb de viață de interior cu viață de exterior crezând că ne vom împrospăta simțurile
de fapt înghițim aer poluat
aerul ne
o capcană uriașă blindată
miros greu metalic apocaliptic
primejdia rigidizării sinelui spulberă orice liniște
mă refugiez în sufletul tău mobil nevolatilizat
îmi scriu pinul din caracterul meu
singurătatea cade peste oraș cu gura-n jos
hămesit norul de miazănoapte stă la colț
și-i vine să verse fierea unui timp închis
ceasul de la casa de cultură sparge aerul la fix între ore
mai
nimic nu poate fi mai rău decât
atunci când oamenii vor fi ținuți în cuștile lor
cândva numite case asta pentru a deosebi o casă de adversarele ei la nivel înalt
cu gratii să nu intre hoțul de
Îmi pun ochelarii de distanțare socială ca să văd până dincolo de vremuri. Un aspersor împrăștie apă în rotocoale pentru covorul de iarbă și cuverturile de frunze din decorul dimineții. Uneori,
am dus cuvintele dintre noi la heleșteu
într-o căruță de griji împrumutată pentru o zi
unul câte unul din bumbacuri fine
le-am spălat cu săpunul dintr-o casă părăsită
le-am bătut bine pe partea
eu nu-mi numesc cuvintele
dor și le las în pace
este o întoarcere în clasele primare
la jocul de-a memorarea
identifică locul mărimea culoarea numele
întotdeauna numele la sfârșit
semnătura
tăcere aspră în parcul pierdut pentru o clipă în depărtarea gândului meu
merg fără să judec îmi reazem fruntea de câțiva nori legați la gură cu frunze
pomilor fructiferi li s-a promis marea cu
Anica Andrei Fraschini este la volumul său de debut, Alt condițional, apărut în colecția Modus vivendi, la editura ieșeană Pim, 2020, în ediție bilingvă româno-franceză. Dedicat părinților săi
de o vreme te beau și mă îmbăt și te trăiesc la câteva grade bune
te iau peste picior pentru că devin foarte curajoasă te confund cu
cel mai brav ostaș pe câmpul iubirii și îți cer să faci culcat
nu vrei să știi cum te micșorezi la trup și la memorie
amesteci în ceaunul cu uitare momente foarte devreme cu momente foarte târzii
rătăcitor prin labirintul unei vieți confunzi viii cu
Gela Enea, profesor de Limba și literatura română la liceul de arte "Marin Sorescu" din Craiova, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Oltenia, este la a șaptea sa carte de poezie,
am să beau apa după lacrimile tale
poezie
mă voi tăvăli în durerea cuvintelor
și nimănui nu mă voi plânge
mă voi strânge în pumn și voi lovi zidul dintre
azi și mâine
singurătatea unui a fi
tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele
cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe
o lași să se sature să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde
o prinzi de-o aripă și îi smulgi
Cartea Anei Urma mă aștepta de mult pe raftul contemporan al bibliotecii, într-o cumințenie care i se potrivește, neștiind când îi va veni rândul la impresie olfactiv-spirituală, într-o așteptare cum
jumătate de viață dusă
în oglindă cu jumătatea rămasă
să fi ajuns pe culmile acesteia așa de timpuriu
așezarea din urmă parcă nu-i a mea
copilul neastâmpărat cu zulufi negri pare a nu fi eu
nici
Dă plânsul mai tare îmi șoptește amintirea
și-atunci din demult se arată ei
E R O I I
înarmați până în dinți cu dorințele noastre
de mai bine
(dacă ar ști cum le zac dorințele pe paturile reci
ziduri în pustiu tac până te iau frigurile
ghemuiești sufletul între coaste îl mototolești de parcă ai vrea să dai coș și nu nimerești din prima săritură spre nicăieri
ziduri groase în ele strâng
la surori e un magazin de cartier
în centrul orașului la intersecție
inițial cât jumătatea unui vagon de călători
în dreapta frigidere de lactate și bere
în stânga frigidere de brânzeturi și
pandemia m-a surprins în inima ta
virusul iubirii se preumbla voios prin mine
când vorbeam avea un glas prefăcut
nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând
la bagaje de mână doar ceva
n-am mai făcut-o de mult să-mi trasez o casă din cretă
ușile din cretă ferestrele din cretă acoperișul din cretă eu din cretă
ploaia din cretă și cineva dinadins ștergând ferestrele suflându-și
Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului
m-am înțepat într-o așchie
globulele au dat năvală
un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit
aproape artezian m-am apropiat și am sorbit
până mi-am înroșit dinții
apoi am apăsat locul cu