Ottilia Ardeleanu

să-i spun despre pandemia de poezie despre cum a pătruns virusul pe mulți cum zac acum prin spitalele albe ale hârtiei tratați cu litere imune și semne de întrebare serologice cum se scutură

mi-am cumpărat cel mai înalt brad și l-am îndreptat spre cer i-am admirat semeția acele verzi injecții de optimism conica lui desfășurare de crengi mlădioase spațiile dintre brațe mici oaze de

un început lichid pare să spele treptele societății picurii șușotesc pe la ferestre același subiect cotidian negurile se ridică lenevos dezbracă locuințele de pijamalele unui ieri se întind

azi-noapte dragostea mea sufla greu am strigat-o am tras de ea am bătut-o peste obraji să se trezească visa ori nu știu ce era cu ea m-am speriat atât de tare încât am vrut să sun la

culorile nu-mi sunt indiferente cum nici dangătul florilor mărturii ale vieții de după moarte combinațiile lor miros a nou acel altceva care din schimbare se deosebește ziua de azi cenușie

timpul meu de femeie s-ar duce degeaba dacă n-aș fi prezentă în timpul tău de bărbat

nu doar de la bukowski afli despre existența admisibilă alături de un motan mai degrabă despre lucruri mici mici acelea care se unesc totdeauna să dea oarece valoare fiecărei zile despre cum sună

uneori am tot soiul de vise mă agit noaptea întreagă tot călătorind cu un tren vechi despre el îmi povestea bunicul câți soldați a cărat la război până ce nimeni nu a mai auzit de ei că o

pun câteva frunze din tutunul verde-lipicios al dragostei în foița fiebinte a pielii o lipesc doar cât preumblu limba de la un hotar la celălalt cu toate papilele ei metaforice fosforescentă

suntem singuri atât de singuri încât avem impresia că de undeva va veni cineva să ne țină de urât minutele trec pentru că ăsta e rostul lor așteptăm deși nimeni nu ne-a spus că va veni avem

suntem trunchiuri așezate alăturat ne uscăm cu vremea ne strângem prin evaporarea sevei sanguine mirosim a dragoste de pământ și de noi înșine creștem cu greu ozonul vieții ne lepădăm

tramvaiul pornește matinal din stația tristă cu lacrimi pe geamuri vatmanul indispus la toamne rebele se șterge de frunze la ochi se face ziuă când intră în refugiul gol al unei poezii aprinse

Pe Latip îl cunosc de ceva timp, aproximativ din 2009, an în care am debutat editorial cu volumul Culorile sufletului meu, de la un eveniment organizat la liceul “Lazăr Edeleanu” de către distinsa

(in memoriam Octavian Dumitru Unc) stăteam așa cu picioarele atârnate deodată m-a cuprins o tristețe soră cu moartea și mi-a venit din senin să plâng am plâns până când stelele s-au dus la

dacă ai văzut cuvinte libere să-mi spui dacă ai văzut om liber să-mi spui și câte feluri de libertate cunoști numai moartea e liberă și n-a făcut nicio școală pentru asta nimeni n-a

o răscoală de frunze cu vârfuri ascuțite în fața ușii mele a izbucnit de aseară nemulțumirea e un murmur continuu i s-a alăturat și marea face spume pare să aibă guturai nelalocul lor

instalez de ceva ani sisteme de operare și softuri am luat-o de jos mai întâi am fost numită mama tastaturii și a imprimantei biții curgeau prin venele mele și acum mai sparg câte un vas de

pe drumul cotidian statui și umbre toamna încremenită în aramă un coș plin de fructe arome plimbându-se nori deasupra simțurilor mele răscolite de un dor cu aripi reprezentări ale

nu mai ascunde poeții în inimă femeie păcătoasă cu versul îi ademenești în sufletul tău cu ferestre luminate de gutui mirosind a pâine și sare pragul cuvintelor e trecut pentru încă o noapte

nu-ți mai împărți sufletul în 1001 de femei fiecare cu povestea ei te poate ademeni niciodată nu vei putea spune care dintre toate te-a fascinat până acolo încât să nu-ți mai găsești drumul spre

Îmi propun să investesc în zâmbet. Chiar de azi. Să caut o gură de aer nici prea rotundă, nici prea largă, să-l așez chiar în față, peste două rânduri de fildeși strălucitori cu care poți cuceri pe

În liniștea deocheată se plimbă o mâță complet albă. Pare un palimpsest aruncat pe iarba înrourată de câteva cicori. Un flutur la fel de alb virează pe lângă o frăguță aplecată peste gard ca o țață