îmi prepar o înghețată de căpșuni
să înving frigul din tăcere
citesc franz kafka și înghit
rândurile suite la bordul unei iluzii
că peste ape zbuciumate poți găsi
fericirea
o noțiune perimată
suplu trunchi arcuit de vremuri
îmi ieși în cale de parcă ai fi
femeia ce mi-a fost dat să o strâng
în brațe pentru a mă revigora
ea cea subtil învăluită
în mătăsuri de topaz și
peste oameni cădere oarbă ucigătoare
suflete trase peste cap aruncate pe jos
în rezervă greșeli învechite pândesc porți de ieșire
șușoteli amenință cu o îngrijorare globală
undele spaimelor
intru într-o casă în camera bună
trec de antreu frigiderul fram
rece și gol de camera de oaspeți
cu aceeași zugrăveală în romburi colorate
dormitorul are un suspin al lui
dacă îl asculți
să-i spun despre pandemia de poezie
despre cum a pătruns virusul pe mulți
cum zac acum prin spitalele albe ale hârtiei
tratați cu litere imune și semne de întrebare serologice
cum se scutură
mi-am cumpărat cel mai înalt brad și l-am îndreptat
spre cer i-am admirat semeția acele verzi injecții de optimism
conica lui desfășurare de crengi mlădioase
spațiile dintre brațe mici oaze de
un început lichid pare să spele
treptele societății
picurii șușotesc pe la ferestre
același subiect cotidian
negurile se ridică lenevos
dezbracă locuințele de pijamalele unui ieri
se întind
azi-noapte dragostea mea sufla greu
am strigat-o am tras de ea
am bătut-o peste obraji să se trezească
visa ori nu știu ce era cu ea
m-am speriat atât de tare încât
am vrut să sun la
culorile nu-mi sunt indiferente
cum nici dangătul florilor
mărturii ale vieții de după moarte
combinațiile lor miros a nou
acel altceva care din schimbare se deosebește
ziua de azi cenușie
Pe Valeriu Barbu îl știu de poet de ani buni, de pe site-urile literare. La ora actuală deține un post de radio, Radio Vocativ, și este fondator al revistei bucureștene Minela. Nu mă așteptam să
nu doar de la bukowski afli despre existența admisibilă alături de un motan
mai degrabă despre lucruri mici mici
acelea care se unesc totdeauna să dea oarece valoare fiecărei zile
despre cum sună
uneori am tot soiul de vise
mă agit noaptea întreagă
tot călătorind cu un tren vechi
despre el îmi povestea bunicul
câți soldați a cărat la război
până ce nimeni nu a mai auzit de ei
că o
pun câteva frunze din tutunul verde-lipicios al dragostei
în foița fiebinte a pielii
o lipesc doar cât preumblu limba de la un hotar la celălalt
cu toate papilele ei metaforice
fosforescentă
suntem singuri
atât de singuri încât avem impresia că de undeva
va veni cineva să ne țină de urât
minutele trec pentru că ăsta e rostul lor
așteptăm deși nimeni nu ne-a spus că va veni
avem
poate pentru că era era toamnă
și mirosea a lămâi în camera de la drum
cu un mic balcon
ne propuseserăm să facem o poză
cu aparatul rusesc
lângă una dintre coloanele proaspăt văruite
de unde
suntem trunchiuri
așezate alăturat
ne uscăm cu vremea
ne strângem prin evaporarea sevei sanguine
mirosim a dragoste
de pământ
și
de noi înșine
creștem cu greu ozonul vieții
ne lepădăm
tramvaiul pornește matinal din stația tristă
cu lacrimi pe geamuri
vatmanul indispus la toamne rebele se șterge de frunze la ochi
se face ziuă când intră în refugiul gol al unei poezii aprinse
Pe Latip îl cunosc de ceva timp, aproximativ din 2009, an în care am debutat editorial cu volumul Culorile sufletului meu, de la un eveniment organizat la liceul “Lazăr Edeleanu” de către distinsa
(in memoriam Octavian Dumitru Unc)
stăteam așa cu picioarele atârnate
deodată
m-a cuprins o tristețe soră cu moartea
și mi-a venit din senin să plâng
am plâns până când stelele s-au dus la
dacă ai văzut cuvinte libere să-mi spui
dacă ai văzut om liber să-mi spui
și câte feluri de libertate cunoști
numai moartea e liberă
și n-a făcut nicio școală pentru asta
nimeni n-a
o răscoală de frunze cu vârfuri ascuțite
în fața ușii mele a izbucnit de aseară
nemulțumirea e un murmur continuu
i s-a alăturat și marea face spume pare să aibă guturai
nelalocul lor
instalez de ceva ani sisteme de operare și softuri
am luat-o de jos mai întâi am fost numită
mama tastaturii și a imprimantei
biții curgeau prin venele mele și acum mai sparg câte un vas de
pe drumul cotidian statui și umbre
toamna încremenită în aramă un coș plin de fructe
arome plimbându-se nori deasupra simțurilor mele
răscolite de un dor cu aripi
reprezentări ale