Dumnezeu n-a plecat niciodată din mine mi s-a părut
lumina a ars continuu și nu m-au descoperit ca să o plătesc
la fel ca și pe celelalte taxe cu care se pare că m-am născut
chiar și bucata de
Spală-te pe mâini, spală-te pe mâini!
Am senzația că sunt o nespălată!
Dar, azi, este despre spălarea picioarelor!
Îți spăl picioarele.
Le sărut.
Mă spăl pe mâini.
Beau apa!
până acum nu mi-am dat seama că
fiecare coroniță de sfârșit de an
era un alt sfârșit de chin
mă mândream cu ea și
aproape că nu o lăsam de pe frunte
nici după ce se ofileau
sunt veche iubirea mea
prin mine au trecut comunismul
primul pas pe lună
cernobâlul
am închis în mine toate luminile
chiar și când am plecat definitiv
să explorez orașul
în deplină
îmi pun botnița antibârfă
tu pe cea antigargară
și ieșim să plimbăm fiecare câinele din noi
(niciunul nu latră însă umblă cu limba scoasă
e momentul să zburde)
pocnesc muguri pe ram
sau
dragule
ai să te superi dacă
azi te mângâi nichita
și nu-ți dau voie să-mi săruți talpa
lasă-mă numai să îți trec ploaia peste frunte
oval cerul
să ne ia drept pereche
surâzi și mă
îmi vine să mă las cheală să fiu soră cu viața mea
de o săptămână am pus câterva kilograme de poezie pe mine
ocolesc oglinda și televizorul unde se vehiculează același motiv de izolare
m-am izolat
suntem ochi în ochi în ochi
în ochiul universului strivit de plânsul comun
al stelelor războite cu patimile fugii pe orbite necunoscute
pleoapele Căii Lactee sunt răni vii
de sforile de sânge
Maria Dobrescu, profesor de Limba și literatura română, creează esențe literare despre tot felul de atribute și atitudini ale vieții. Deși par niște cărticele decupate din propria personalitate,
în nouă ape mi-am spălat păcatele de-a nu fi ajuns o vreme
să smulg buruieni și vrejuri uscate din viața asta pustie
pe lemnul putrezit inscripțiile par neînsemnate scrijeliri
ceilalți au tras
obișnuiesc să-mi ascut gândurile
de piatra filozofală
iau câte unul și scriu
din culoarea lui primară nasc litere
apăsate spre dreapta
altă zi altă culoare
până epuizez curcubeul
cu
pornim de la buze de data asta
să ne rostim trupurile trudite în curățarea de coajă a metaforei vieții
cu vârful degetelor vom căuta nevralgice sensuri
vom zăbovi asupra lor prin mângâierea
mă întorc la tine dintr-o poezie scrisă pe manșetă
la o masă în mijlocul sentimentului verde
străpuns dintre dalele zilei
două gânduri subtile își vorbesc
istoria acelor locuri prea vechi pentru
moartea
al o mie unulea anotimp
îți va povesti în fiecare seară câte ceva frumos
ceva de care va începe să-ți pese
vei afla multă iubire
spațiul ei va fi de factură julesverniană
fascinația se
dacă într-o zi nu voi mai fi
să mă citiți cu voce tare
să mă dați din gură în gură drept adevăr
să gesticulați ca și cum v-aș vedea
și m-ați surprinde cu tenacitatea voastră
să puneți inimă în
înserările invernale în foșnet mistic zăngăne atracții
selena dă în sfioșenie tot mai întunecate apele ei
temeri că aș putea rata încă o dată
o convorbire imaginată cu o seară înainte
când
Personaje:
Mircea – elev de liceu clasa a XI-a
Adela – elevă de liceu clasa a X-a
Camelia – elevă de liceu clasa a X-a
Irina – elevă de liceu clasa a IX-a
(în fugă, pe scenă, o
Personaje:
NUCUL
DOR
BUNĂTATE
OPTIMISTUL
SINGURATICUL
NOUTATE
TIMIDITATE
POVESTITORUL
POVESTITORUL: Dragii mei, am să vă povestesc o întâmplare. Se spune că există undeva în lume un
tot ce e frumos
în sinea mea
trece în zbor fiindcă îl iubesc
mi se lungesc picioarele de
mă dau cu capul de pragul cerului
tot nu mă învăț minte
de curând mi s-a întâmplat
să mă urc în
din chilie Dumnezeu nu iese oricând
toate se petrec de la sine
chiar dacă te frămânți
e-n zadar
nu spune ce-o fi o fi
pentru că oricum nici măcar întâmplarea
nu e întâmplătoare
tace și
prea cald iarna aceasta
la șaisprezece grade celsius
dimineața își curăță penajul cu ciocul
de o rază-două canalul nu mai aburește
la odihnă un vas și-a lăsat din culori cine știe prin
ce
-Mamă, ce au fost ambițiile astea ale tale?
-Copile, nici nu te născuseși, însă te vedeam deasupra tuturor lucrurilor, deasupra tuturor oamenilor.
-Tata era un bun lucrător. Trebuia să-l lași să-și
vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie
o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul
inconfundabil de vesel așa cum se apropie și se depărtează în reprize de cunoaștere
mă aflu dincolo de
Florin Dochia este un poet cunoscut în lumea literară și pentru faptul că îngrijește revistele literare Revista Nouă și Urmuz. Este un sonetist cu experiență, lucru dovedit și de recentul său volum