Ottilia Ardeleanu

tăcere aspră în parcul pierdut pentru o clipă în depărtarea gândului meu merg fără să judec îmi reazem fruntea de câțiva nori legați la gură cu frunze pomilor fructiferi li s-a promis marea cu

Anica Andrei Fraschini este la volumul său de debut, Alt condițional, apărut în colecția Modus vivendi, la editura ieșeană Pim, 2020, în ediție bilingvă româno-franceză. Dedicat părinților săi

de o vreme te beau și mă îmbăt și te trăiesc la câteva grade bune te iau peste picior pentru că devin foarte curajoasă te confund cu cel mai brav ostaș pe câmpul iubirii și îți cer să faci culcat

am să beau apa după lacrimile tale poezie mă voi tăvăli în durerea cuvintelor și nimănui nu mă voi plânge mă voi strânge în pumn și voi lovi zidul dintre azi și mâine singurătatea unui a fi

tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe o lași să se sature să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde o prinzi de-o aripă și îi smulgi

jumătate de viață dusă în oglindă cu jumătatea rămasă să fi ajuns pe culmile acesteia așa de timpuriu așezarea din urmă parcă nu-i a mea copilul neastâmpărat cu zulufi negri pare a nu fi eu nici

Dă plânsul mai tare îmi șoptește amintirea și-atunci din demult se arată ei E R O I I înarmați până în dinți cu dorințele noastre de mai bine (dacă ar ști cum le zac dorințele pe paturile reci

ziduri în pustiu tac până te iau frigurile ghemuiești sufletul între coaste îl mototolești de parcă ai vrea să dai coș și nu nimerești din prima săritură spre nicăieri ziduri groase în ele strâng

la surori e un magazin de cartier în centrul orașului la intersecție inițial cât jumătatea unui vagon de călători în dreapta frigidere de lactate și bere în stânga frigidere de brânzeturi și

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine când vorbeam avea un glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva

n-am mai făcut-o de mult să-mi trasez o casă din cretă ușile din cretă ferestrele din cretă acoperișul din cretă eu din cretă ploaia din cretă și cineva dinadins ștergând ferestrele suflându-și

Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului

m-am înțepat într-o așchie globulele au dat năvală un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit aproape artezian m-am apropiat și am sorbit până mi-am înroșit dinții apoi am apăsat locul cu

Spală-te pe mâini, spală-te pe mâini! Am senzația că sunt o nespălată! Dar, azi, este despre spălarea picioarelor! Îți spăl picioarele. Le sărut. Mă spăl pe mâini. Beau apa!

până acum nu mi-am dat seama că fiecare coroniță de sfârșit de an era un alt sfârșit de chin mă mândream cu ea și aproape că nu o lăsam de pe frunte nici după ce se ofileau

sunt veche iubirea mea prin mine au trecut comunismul primul pas pe lună cernobâlul am închis în mine toate luminile chiar și când am plecat definitiv să explorez orașul în deplină

îmi pun botnița antibârfă tu pe cea antigargară și ieșim să plimbăm fiecare câinele din noi (niciunul nu latră însă umblă cu limba scoasă e momentul să zburde) pocnesc muguri pe ram sau

dragule ai să te superi dacă azi te mângâi nichita și nu-ți dau voie să-mi săruți talpa lasă-mă numai să îți trec ploaia peste frunte oval cerul să ne ia drept pereche surâzi și mă

îmi vine să mă las cheală să fiu soră cu viața mea de o săptămână am pus câterva kilograme de poezie pe mine ocolesc oglinda și televizorul unde se vehiculează același motiv de izolare m-am izolat

suntem ochi în ochi în ochi în ochiul universului strivit de plânsul comun al stelelor războite cu patimile fugii pe orbite necunoscute pleoapele Căii Lactee sunt răni vii de sforile de sânge