Ottilia Ardeleanu

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine când vorbeam avea un glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva

n-am mai făcut-o de mult să-mi trasez o casă din cretă ușile din cretă ferestrele din cretă acoperișul din cretă eu din cretă ploaia din cretă și cineva dinadins ștergând ferestrele suflându-și

Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului

m-am înțepat într-o așchie globulele au dat năvală un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit aproape artezian m-am apropiat și am sorbit până mi-am înroșit dinții apoi am apăsat locul cu

Spală-te pe mâini, spală-te pe mâini! Am senzația că sunt o nespălată! Dar, azi, este despre spălarea picioarelor! Îți spăl picioarele. Le sărut. Mă spăl pe mâini. Beau apa!

până acum nu mi-am dat seama că fiecare coroniță de sfârșit de an era un alt sfârșit de chin mă mândream cu ea și aproape că nu o lăsam de pe frunte nici după ce se ofileau

sunt veche iubirea mea prin mine au trecut comunismul primul pas pe lună cernobâlul am închis în mine toate luminile chiar și când am plecat definitiv să explorez orașul în deplină

îmi pun botnița antibârfă tu pe cea antigargară și ieșim să plimbăm fiecare câinele din noi (niciunul nu latră însă umblă cu limba scoasă e momentul să zburde) pocnesc muguri pe ram sau

dragule ai să te superi dacă azi te mângâi nichita și nu-ți dau voie să-mi săruți talpa lasă-mă numai să îți trec ploaia peste frunte oval cerul să ne ia drept pereche surâzi și mă

îmi vine să mă las cheală să fiu soră cu viața mea de o săptămână am pus câterva kilograme de poezie pe mine ocolesc oglinda și televizorul unde se vehiculează același motiv de izolare m-am izolat

suntem ochi în ochi în ochi în ochiul universului strivit de plânsul comun al stelelor războite cu patimile fugii pe orbite necunoscute pleoapele Căii Lactee sunt răni vii de sforile de sânge

obișnuiesc să-mi ascut gândurile de piatra filozofală iau câte unul și scriu din culoarea lui primară nasc litere apăsate spre dreapta altă zi altă culoare până epuizez curcubeul cu

pornim de la buze de data asta să ne rostim trupurile trudite în curățarea de coajă a metaforei vieții cu vârful degetelor vom căuta nevralgice sensuri vom zăbovi asupra lor prin mângâierea

mă întorc la tine dintr-o poezie scrisă pe manșetă la o masă în mijlocul sentimentului verde străpuns dintre dalele zilei două gânduri subtile își vorbesc istoria acelor locuri prea vechi pentru

moartea al o mie unulea anotimp îți va povesti în fiecare seară câte ceva frumos ceva de care va începe să-ți pese vei afla multă iubire spațiul ei va fi de factură julesverniană fascinația se

dacă într-o zi nu voi mai fi să mă citiți cu voce tare să mă dați din gură în gură drept adevăr să gesticulați ca și cum v-aș vedea și m-ați surprinde cu tenacitatea voastră să puneți inimă în

înserările invernale în foșnet mistic zăngăne atracții selena dă în sfioșenie tot mai întunecate apele ei temeri că aș putea rata încă o dată o convorbire imaginată cu o seară înainte când

Personaje: Mircea – elev de liceu clasa a XI-a Adela – elevă de liceu clasa a X-a Camelia – elevă de liceu clasa a X-a Irina – elevă de liceu clasa a IX-a (în fugă, pe scenă, o

Personaje: NUCUL DOR BUNĂTATE OPTIMISTUL SINGURATICUL NOUTATE TIMIDITATE POVESTITORUL POVESTITORUL: Dragii mei, am să vă povestesc o întâmplare. Se spune că există undeva în lume un

tot ce e frumos în sinea mea trece în zbor fiindcă îl iubesc mi se lungesc picioarele de mă dau cu capul de pragul cerului tot nu mă învăț minte de curând mi s-a întâmplat să mă urc în

din chilie Dumnezeu nu iese oricând toate se petrec de la sine chiar dacă te frămânți e-n zadar nu spune ce-o fi o fi pentru că oricum nici măcar întâmplarea nu e întâmplătoare tace și