Ottilia Ardeleanu

obișnuiesc să-mi ascut gândurile de piatra filozofală iau câte unul și scriu din culoarea lui primară nasc litere apăsate spre dreapta altă zi altă culoare până epuizez curcubeul cu

pornim de la buze de data asta să ne rostim trupurile trudite în curățarea de coajă a metaforei vieții cu vârful degetelor vom căuta nevralgice sensuri vom zăbovi asupra lor prin mângâierea

mă întorc la tine dintr-o poezie scrisă pe manșetă la o masă în mijlocul sentimentului verde străpuns dintre dalele zilei două gânduri subtile își vorbesc istoria acelor locuri prea vechi pentru

moartea al o mie unulea anotimp îți va povesti în fiecare seară câte ceva frumos ceva de care va începe să-ți pese vei afla multă iubire spațiul ei va fi de factură julesverniană fascinația se

dacă într-o zi nu voi mai fi să mă citiți cu voce tare să mă dați din gură în gură drept adevăr să gesticulați ca și cum v-aș vedea și m-ați surprinde cu tenacitatea voastră să puneți inimă în

înserările invernale în foșnet mistic zăngăne atracții selena dă în sfioșenie tot mai întunecate apele ei temeri că aș putea rata încă o dată o convorbire imaginată cu o seară înainte când

Personaje: Mircea – elev de liceu clasa a XI-a Adela – elevă de liceu clasa a X-a Camelia – elevă de liceu clasa a X-a Irina – elevă de liceu clasa a IX-a (în fugă, pe scenă, o

Personaje: NUCUL DOR BUNĂTATE OPTIMISTUL SINGURATICUL NOUTATE TIMIDITATE POVESTITORUL POVESTITORUL: Dragii mei, am să vă povestesc o întâmplare. Se spune că există undeva în lume un

tot ce e frumos în sinea mea trece în zbor fiindcă îl iubesc mi se lungesc picioarele de mă dau cu capul de pragul cerului tot nu mă învăț minte de curând mi s-a întâmplat să mă urc în

din chilie Dumnezeu nu iese oricând toate se petrec de la sine chiar dacă te frămânți e-n zadar nu spune ce-o fi o fi pentru că oricum nici măcar întâmplarea nu e întâmplătoare tace și

prea cald iarna aceasta la șaisprezece grade celsius dimineața își curăță penajul cu ciocul de o rază-două canalul nu mai aburește la odihnă un vas și-a lăsat din culori cine știe prin ce

-Mamă, ce au fost ambițiile astea ale tale? -Copile, nici nu te născuseși, însă te vedeam deasupra tuturor lucrurilor, deasupra tuturor oamenilor. -Tata era un bun lucrător. Trebuia să-l lași să-și

vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul inconfundabil de vesel așa cum se apropie și se depărtează în reprize de cunoaștere mă aflu dincolo de

Florin Dochia este un poet cunoscut în lumea literară și pentru faptul că îngrijește revistele literare Revista Nouă și Urmuz. Este un sonetist cu experiență, lucru dovedit și de recentul său volum

se ridică de pe lume ceața încet se zăresc toate lucrurile neobservate tăcerea cu zorzoanele ei se aude strident îmi pune astupușuri de octombrie în depărtări o cucuvea de mașină ronțăie iarba

ploaie nu mai trage sforile nu-ți mai căuta nurorile s-au dus după soare fiecare cu sprinteneală vezi tu bați în turle și-n cruci și-n năluci fii mai veselă că văduvă ești în furtuni citești ca-n

de-acum nu mai scriu niciun cuvânt pe frunze-n vânt voi folosi numai icoane de emoție și bine-nțeles de proporție plăcut nașpa inimioară sălcioară pupic de mare cu solzul tare o mică ocheadă de-o

cuvintele mi s-au încurcat într-o relație le scap noaptea pe drumuri pe la serate cu diverși poeți ambientul le priește răsună în urechile acestora capodopere se lasă cu aplauze între două

câmp de lavandă- creioanele violet cu vârful în sus