Acele forme de iubire

După această ploaie, rămân urme negândite. Cine a spus că apele cerului spală totul, se înșeală. S-au născut alte plantații binefăcătoare de culori îmbrăcate în lumini candide și umbre care să răstălmăcească oricât vor noul de pe urma ploii. Ar trebui mărită scara la mii de unități în adâncul naturii. În epicentrul unei picături este ceea ce numim pur. Ca în lacrima de copil. Cu cât ne depărtăm de aceste abisuri sfinte, cu atât sublimul se estompează. Să revin la suculența ploii. Pământul este un absorbant notoriu. Este recunoscut ca mare degustător de apă de ploaie. Incredibil cu ce ne șpăguiește după aceea. Nu că am fi niște șpagatoni, dar iubim darurile. Ciuperci, flori, copaci, animale, toate acestea ni le oferă fără pretenții. Nici măcar când îl inundăm cu mizeriile noastre, când îi deturnăm toate planurile naturale nu se supără. Mai degrabă ploaia, atmosfera devin teatrale și, fără a fi invocate de paparude vin sub forme hidoase de tornade, furtuni, acizi... Însă, eu găsesc acele forme de iubire prin renaștere. Găsesc viața în cel mai afund vierme din mărul cu broboane de ploaie!