Ottilia Ardeleanu

pe ecranul monitorului se vede cum te-am iubit nu am puterea să privesc într-acolo de altfel îți poți imagina fețele celor în halate scrobite într-atât încât să nu se vadă că au suflet și

nicio tristețe în jur lumina arcuiește un lujer suie pe o creangă pe toată coroana pune un pas mare pe deal se apropie ștrengărește eu mă ascund după perdea îmi zgârie pereții apoi

acolo unde ești nu te mai numești mamă pentru că literele fisionează simt un nod în gât și tot ce m-ai învățat se duce pe apa sâmbetei noaptea se lasă agale potecile se strâng în

După această ploaie, rămân urme negândite. Cine a spus că apele cerului spală totul, se înșeală. S-au născut alte plantații binefăcătoare de culori îmbrăcate în lumini candide și umbre care să

O zi ca oricare alta. O zi din lunga vară fierbinte. Ca în niciun an, mi se pare că fierbem sub capacul soarelui. Drum încins, aglomerație, ambuteiaje. Răbdare, îmi zic. Imaginează-ți un corcoduș

M-am gândit să arunc mobila. Nu-mi mai încap mofturile în ea. Și-apoi, atâția prieteni au făcut schimbări mari în viața lor. Au schimbat mașini, case, ba chiar și parteneri. Eu ce naiba stau? Eu de

astronomic vorbind de azi dau noaptea pe zi voi citi în lună și în stele mai mult voi scrie despre cei care se aseamănă voi iubi mai cu spor în așezarea obiectelor amfiteatral ideile vor

cu cât mă uit mai intens la vreun obiect cu atât mi se șterge din vedere mă învecinez cu ceea ce nu sunt ating bucuria pe care nu o am măsor golul întregului cu o umplere de inexistent

te citesc vii de departe din vremuri lăsate moștenire cu aerul unei poveri adunate din tată-n fiu trupul tău țară țară vrem ostași neînarmată umblu desculță părul răsfirat pe umeri de

tăceam și cât de mare ne era cerul trăgeai cu ochiul mă făceam că număr strugurii din vie cântau greierii jiul curgea peste pietriș gândurile făceau vârtej lumea își strângea drumul spre

acest iunie și-a copt cireșele fecioarele le-au prins după urechi au râs gândind la un ales cel mai ales s-au îndulcit cu seva lor trădătoare buze în acest iunie moșii strămoșii părinții

plouă ribonucleic se varsă culorile din floră genetic ne înghit în subteranul din noi se adună biologia unei lumi forfotă subsidiară curenții mizeriei unei vieți ne centrifughează e lesne să

Cu volumul de faţă, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, iese de sub tipar În absenţa din

după multă vreme am dat drumul câinilor din mine le-am rupt lanțurile și le-am strigat alergați le-am pus hrană proaspătă și apă chiar și celor care plângeau dincolo de gard le-am deschis în

acele viori acele viori așezate într-o orchestră fără oameni muzica lemnului și a golului gândurile mele acolo sunt liniște de sepultură acele acorduri acele acorduri mii de furnici pe

din nou copil mă întâlnesc cu toți copiii de pe strada mea deși mult prea înaltă mă iau de mână mă prind în cerc desenăm pe asfalt șotronul căutăm o piatră cât mai netedă o găsim repede

e ziua aceea în care nu am curaj să mă ridic din pat nici măcar să scot un picior de sub pătură darămite nasul mi-e teamă să privesc în oricare loc al camerei ticsită de cărți și cărți și

doar m-am uitat în sus îndată el a coborât pe un fir de păianjen între alfa și omega briza i-a tăiat capetele mi le-a înnodat la ceafă cu soarele pe frunte realitatea și mai fierbinte face

dacă m-ai întreba cât de mult te iubesc aș răspunde franc atât cât îmi permiți platonic demonic piperat sofisticat bourbonic hialuronic cu elongație și dizertație draconic oximoronic cu

femeia de albastru de ochi albaștri de inimă albastră se îmbracă albastru are o coroană de myosotis albastră umblă călare pe un animal marin albastru se ascunde după o ușă albastră citește din

dintr-o mâhnire în alta pare să se facă primăvară sufletele se scot pe sârme la soare ușile îngăduinței sunt larg deschise aerul miroase a iertare bat clopotele florilor se sapă încă șanțuri