Ottilia Ardeleanu

acele viori acele viori așezate într-o orchestră fără oameni muzica lemnului și a golului gândurile mele acolo sunt liniște de sepultură acele acorduri acele acorduri mii de furnici pe

din nou copil mă întâlnesc cu toți copiii de pe strada mea deși mult prea înaltă mă iau de mână mă prind în cerc desenăm pe asfalt șotronul căutăm o piatră cât mai netedă o găsim repede

e ziua aceea în care nu am curaj să mă ridic din pat nici măcar să scot un picior de sub pătură darămite nasul mi-e teamă să privesc în oricare loc al camerei ticsită de cărți și cărți și

doar m-am uitat în sus îndată el a coborât pe un fir de păianjen între alfa și omega briza i-a tăiat capetele mi le-a înnodat la ceafă cu soarele pe frunte realitatea și mai fierbinte face

dacă m-ai întreba cât de mult te iubesc aș răspunde franc atât cât îmi permiți platonic demonic piperat sofisticat bourbonic hialuronic cu elongație și dizertație draconic oximoronic cu

femeia de albastru de ochi albaștri de inimă albastră se îmbracă albastru are o coroană de myosotis albastră umblă călare pe un animal marin albastru se ascunde după o ușă albastră citește din

dintr-o mâhnire în alta pare să se facă primăvară sufletele se scot pe sârme la soare ușile îngăduinței sunt larg deschise aerul miroase a iertare bat clopotele florilor se sapă încă șanțuri

de partea cealaltă n-a fost nimic atât mă doare scuturarea florilor de corcoduș atât mă doare sufletul păsării decapitate cu trupul fără viață cum și sufletul meu ca o zi anunțată cu

mă sui în leagănul dintre două fire de viață prins de cer cu sfori de îngeri mă fac dintr-odată copil iar cerul copilăria mea îmi vin păsările amintiri îndepărtate se apropie în zbor apoi îmi

fiecare zi o scară urc și cobor bagajul ei pentru puțin trec pe lângă uși închise uneori se aud tot felul de cuvinte care nu pot fi așezate în vreun dicționar zgomote imposibil de

viața e un registru grav contabilizează înregistrează semnează pentru tot ce faci uneori te amendează pentru excese te închide în celula cea mai strâmtă umedă și întunecată de unde nici

îmi trag ziua pe cap sufocată de singurătate stau așa în pielea goală a gândurilor lipsită de bărbat hălăduiește o umbră sumară pe șubrezii pereți răciți cu fiecare șir de litere lung și fără

plouă mărunt spre seară ies în umezeala străzilor intru la coafor se fac programări pentru ziua femeii la piațeta leului nici porumbeii nu stau pe vremea asta nu deschid umbrela îmi place să merg

n-am crezut vreodată că tăcerea îmi poate vorbi atât de frumos când se întinde între noi aerul ia nenumărate forme de viață cât să mă uimească tablori transparente potrivite ochiului și

Pe ultima sută, dragii mei! Am făcut maraton și anul acesta, e bine că am ajuns la final într-o stare bună, în ciuda atâtor obstacole. M-a ajutat marea, felul ei albastru-foșnitor, aerul ei firesc

timpul meu se măsoară în inimi pe care le ating

ți-ai imaginat câți viermi are mătasea în ea câte frunze de dud culese în nu știu câte poale de fecioare câte cântece de iubire s-or fi auzit până în măduva zilelor pentru câți bărbați pe câte

felinare pe stradă și-au pus peruci albe paradă în nocturnă imită stele pe cer un gând fuge rebel la tine se-agață de ramul de viață pacifist intimist artist drumul de gheață departe răsfață