Ottilia Ardeleanu

Volumul în absenţa din preajma Copacului este unul masiv (de 373 de pagini), început cu o scurtă autobiografie şi câteva pasaje dintr-un roman în lucru pe care le consider motto pentru poezia inclusă

aură turlei- amplă rotire în alb a unei păsări

Drum vampiric lăptos nedeslușit Alb mânjit pe câmpii siluete cenușii Dinții soarelui s-au cam știrbit Năluci apar și dispar împreună Pe rând peisaje și gânduri de humă Singură de ceață

Cândva, lumea făcea casă împreună. Din pământ, din iarbă verde. Mă duc azi la poștă să trimit pe tibia-n jos unui prieten care m-a ajutat la coperta cărții. -Bună ziua. Aș dori să trimit un plic

am citit mult în inima ta râurile ei curg spre mine vesele se-aud râzând cu glasul tău senzual au străbătut harta în goana gândului și-au ajuns aici sufletul meu e pădurea în

* existența asta e din plastic nici pământul nu-l înghite * cuvântul mă trădează îl înjur dar el simandicos mă agață de toarta lui * uite omul îmi calcă grijile-n picioare * noaptea

2 ore și jumătate de poezie, muzică, dans, recitare, actorie, prezentare editorială, revedere cu oameni dragi, cunoștințe noi, imortalizare, aură divină! Muzeul de artă Constanța - o gazdă mai mult

Îi spuneam: uite așa se dansează melodia asta. Aveam puțini ani. Râdea. El care a făcut atâtea desene cu vrăbii pentru ora de aritmetică. El care număra pentru alți copii merele din pomul

stau prost cu memoria în afară de cărți nu mai știu decât numele tău *** am câteva toamne bune în palmă se exfoliază toate atingerile *** mă simt singură de oameni nu și de Tine când

nu știu cum cresc rănile una din alta zăpăcindu-mi sângele se deschid trufașe în piele o răscruce de drumuri pârâuri purpurii toate toate duc la tine

vecinii mei și-au spart cămările a trecut o întreagă artilerie prin urechile mele a făcut prăpăd nimic din ceea ce eram nu mai poate fi am înghițit praful sufletelor lor bacteriene m-am

mi-am căutat potrivirea în fel și fel de oameni i-am lăsat să împrumute din felul meu simplu și nu am plâns de durere când au mușcat mi-au lăsat poteci de sânge tot adn-ul acestora e în

iubirea e-o casă la cheie te temi să treci pragul printre lucruri care-ți iau ochii te bucuri de confort o vreme lucrurile sunt ok din plăcere viața șterge plita obișnuinței un mop azi un

suntem aidoma obiectelor care se aștern de praf le ștergem ele se umplu la loc de câte ori cine mai știe astfel și noi ne schimbăm nu mai suntem ca ieri ca mâine și de câte ori ceilalți

mai nou îți pândesc inima o privesc în fiecare zi prin cămașă parcă dă să scape când mă privești îmi neg plăcerea numai pentru a nu o distrage din ritmul ei de furtună pe mare cămașa îmi pare

O seară de sâmbătă pe fundalul unui apus maritim. Briză și poezie. Radio România Constanța. Ovidiu Dunăreanu și Ex Ponto. Scriitori. Poeți. Public poet și nepoet. Briză și turiști. Mai întâi a cântat

întunericul este o reprezentare asemenea expresiei unui motan negru mort de somn aproape de discul de vinil rotind sub ac mahavishnu orchestra birds of fire când ceața se destramă în zdrențe de

i-au intrat filozofíi în cap să-i spună cât de grozav se-ncuie în chilia pentru care multe vorbe a spus mulți oameni au cedat psihic cerul de nori îmbufnați suferă lumea suportă cum îi e

două matahale au intrat peste liniștea mea să-mi închidă între zăbrele aerul distinct purtau salopete de firmă să intimideze jumătate din viața mea în preajma lor despre care știu că fie vin cu

azi am impresia că scriu cu o pasăre cu aripile cu ciocul cu ghearele cu zbaterea ei cu foamea libertatea zborul ei decupând aerul mai rotund decât cuvintele ele au vârfuri și cozi scurte țepi