Ottilia Ardeleanu

Îi spuneam: uite așa se dansează melodia asta. Aveam puțini ani. Râdea. El care a făcut atâtea desene cu vrăbii pentru ora de aritmetică. El care număra pentru alți copii merele din pomul

stau prost cu memoria în afară de cărți nu mai știu decât numele tău *** am câteva toamne bune în palmă se exfoliază toate atingerile *** mă simt singură de oameni nu și de Tine când

nu știu cum cresc rănile una din alta zăpăcindu-mi sângele se deschid trufașe în piele o răscruce de drumuri pârâuri purpurii toate toate duc la tine

vecinii mei și-au spart cămările a trecut o întreagă artilerie prin urechile mele a făcut prăpăd nimic din ceea ce eram nu mai poate fi am înghițit praful sufletelor lor bacteriene m-am

mi-am căutat potrivirea în fel și fel de oameni i-am lăsat să împrumute din felul meu simplu și nu am plâns de durere când au mușcat mi-au lăsat poteci de sânge tot adn-ul acestora e în

iubirea e-o casă la cheie te temi să treci pragul printre lucruri care-ți iau ochii te bucuri de confort o vreme lucrurile sunt ok din plăcere viața șterge plita obișnuinței un mop azi un

suntem aidoma obiectelor care se aștern de praf le ștergem ele se umplu la loc de câte ori cine mai știe astfel și noi ne schimbăm nu mai suntem ca ieri ca mâine și de câte ori ceilalți

mai nou îți pândesc inima o privesc în fiecare zi prin cămașă parcă dă să scape când mă privești îmi neg plăcerea numai pentru a nu o distrage din ritmul ei de furtună pe mare cămașa îmi pare

O seară de sâmbătă pe fundalul unui apus maritim. Briză și poezie. Radio România Constanța. Ovidiu Dunăreanu și Ex Ponto. Scriitori. Poeți. Public poet și nepoet. Briză și turiști. Mai întâi a cântat

întunericul este o reprezentare asemenea expresiei unui motan negru mort de somn aproape de discul de vinil rotind sub ac mahavishnu orchestra birds of fire când ceața se destramă în zdrențe de

i-au intrat filozofíi în cap să-i spună cât de grozav se-ncuie în chilia pentru care multe vorbe a spus mulți oameni au cedat psihic cerul de nori îmbufnați suferă lumea suportă cum îi e

două matahale au intrat peste liniștea mea să-mi închidă între zăbrele aerul distinct purtau salopete de firmă să intimideze jumătate din viața mea în preajma lor despre care știu că fie vin cu

azi am impresia că scriu cu o pasăre cu aripile cu ciocul cu ghearele cu zbaterea ei cu foamea libertatea zborul ei decupând aerul mai rotund decât cuvintele ele au vârfuri și cozi scurte țepi

corbul memoriei se așază pe brațul unui ciot de lemn aici e cartierul celor de mult uitați celor de mult plânși celor de mult însoțiți într-o lume de psalmi când păsările rotesc cerul acestora

îmi amintesc un amănunt de ziua lui i-am dăruit o carte nu întâmplător viața ne aduce împreună omul acesta voia să pară distant rece și dur s-a dovedit a fi contrariul la plecare din echipa

dă-te la o parte îi spun sufletului care mă privește ca pe un mort prin curbura lunii trei stele se aprind de parcă vor să-mi liniștească trecerea mă impinge în albul patului zăpada

afară plânge un copil nu-și găsește bucuria fenomen văratic ploaia încearcă un bungee jumping peste sufletul lui câteva rufe se dau în vânt după mine vara asta ar face bine să treacă pe la un

o lume șifonată asta ne așteaptă când ieșim pe ușă mână în mână apoi ne separăm eu fac dreapta mereu e cel mai simplu atâta vreme cât nu există niciun sens ne îndreptăm rigid mecanic rotițele

avea o pălărie rotundă un smiley perfect sub mustață bancul de scule groapa de var trebăluia și fluiera viața cel mai mult îmi plăcea cum ascuțea creioanele cu un briceag îi plăceau

și încă se rup lucruri din mine încă umblu după ele cu noaptea trasă pe urechi țin de ele ca de bucățile acelea pe care ți-ai plimbat mâinile într-o căutare disperată parcă ți-aș fi lipsit

ai putea să-ți închizi îngerul într-o colivie să-i limitezi zborul în visele lui ai putea dormi liniștit