Ottilia Ardeleanu

O seară de sâmbătă pe fundalul unui apus maritim. Briză și poezie. Radio România Constanța. Ovidiu Dunăreanu și Ex Ponto. Scriitori. Poeți. Public poet și nepoet. Briză și turiști. Mai întâi a cântat

întunericul este o reprezentare asemenea expresiei unui motan negru mort de somn aproape de discul de vinil rotind sub ac mahavishnu orchestra birds of fire când ceața se destramă în zdrențe de

i-au intrat filozofíi în cap să-i spună cât de grozav se-ncuie în chilia pentru care multe vorbe a spus mulți oameni au cedat psihic cerul de nori îmbufnați suferă lumea suportă cum îi e

două matahale au intrat peste liniștea mea să-mi închidă între zăbrele aerul distinct purtau salopete de firmă să intimideze jumătate din viața mea în preajma lor despre care știu că fie vin cu

azi am impresia că scriu cu o pasăre cu aripile cu ciocul cu ghearele cu zbaterea ei cu foamea libertatea zborul ei decupând aerul mai rotund decât cuvintele ele au vârfuri și cozi scurte țepi

corbul memoriei se așază pe brațul unui ciot de lemn aici e cartierul celor de mult uitați celor de mult plânși celor de mult însoțiți într-o lume de psalmi când păsările rotesc cerul acestora

îmi amintesc un amănunt de ziua lui i-am dăruit o carte nu întâmplător viața ne aduce împreună omul acesta voia să pară distant rece și dur s-a dovedit a fi contrariul la plecare din echipa

dă-te la o parte îi spun sufletului care mă privește ca pe un mort prin curbura lunii trei stele se aprind de parcă vor să-mi liniștească trecerea mă impinge în albul patului zăpada

afară plânge un copil nu-și găsește bucuria fenomen văratic ploaia încearcă un bungee jumping peste sufletul lui câteva rufe se dau în vânt după mine vara asta ar face bine să treacă pe la un

o lume șifonată asta ne așteaptă când ieșim pe ușă mână în mână apoi ne separăm eu fac dreapta mereu e cel mai simplu atâta vreme cât nu există niciun sens ne îndreptăm rigid mecanic rotițele

avea o pălărie rotundă un smiley perfect sub mustață bancul de scule groapa de var trebăluia și fluiera viața cel mai mult îmi plăcea cum ascuțea creioanele cu un briceag îi plăceau

și încă se rup lucruri din mine încă umblu după ele cu noaptea trasă pe urechi țin de ele ca de bucățile acelea pe care ți-ai plimbat mâinile într-o căutare disperată parcă ți-aș fi lipsit

ai putea să-ți închizi îngerul într-o colivie să-i limitezi zborul în visele lui ai putea dormi liniștit

sunt lacrima mamei păstrată într-un plic uscăciune peste ani în ierbarul de la o generație la alta

sunt la masa de scris vine o lumină peste cuvinte o întreagă lume și eu o șterg cu guma dar ea se așază din nou caligrafic se scrie și se mărturisește cu har mă simt undeva în cernelile

viața este o cameră de fotografiat grea te mândrești la început o cari o montezi în locurile cele mai verzi surprinzi păsări și arbori și liniștea tot mai mult ești doar tu și ceea ce e lăsat

frumoși am mai fost azi după noi se țineau nuntașii cu flori ieșite din piept noi cu mâini pline de pescăruși până pe fruntea lui ovidiu zborul e alb ca mireasa din fotografie surprinsă în

bârnele acelea încrucișate aveau nevoie de-un sprijin Iisus și-a oferit trupul în piroane carnea s-a făcut lemn și lemnul carne din carnea păcatului și trup și suflet s-au făcut de-a

suflă în lumânare vântul o rupe la fugă pe străzi îmi răscolește sufletul din flori de primăvară iau suferința în spate o car până îmi zdrobește umerii copacii mă lovesc violent cu