Poezie

ultima locuință

1 min lectură·14 iulie 2018

Mediu

corbul memoriei se așază pe brațul unui ciot de lemn

aici e cartierul celor de mult uitați

celor de mult plânși

celor de mult însoțiți într-o lume de psalmi

când păsările rotesc cerul acestora e semn că

ne văd ne aud și ne cheamă la ei în trecut

un loc liniștit care se lărgește tot mai mult

până acolo unde cerul învelește pământul

cu giulgiul lui de nori și sori

căci fiecare dimineață are răsăritul ei și oamenii ei

clocotul unei alte inimi și-al unui alt început

mereu un apus ca un animal doborât de foame

nici clopotul satului nu mai e tras de limbă

să ne amintească despre ei

chipurile li s-au șters nu ne pricepem la restaurări

umbrele tufelor de trandafiri mai suflă uneori praful uitării

s-au adâncit în ierburi s-au făcut tot mai mici

abia îi mai zărim în lumina propriei conștiințe

001.915

Ottilia Ardeleanu. “ultima locuință.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ottilia-ardeleanu/poezie/14128549/ultima-locuinta

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.