Ottilia Ardeleanu

sunt lacrima mamei păstrată într-un plic uscăciune peste ani în ierbarul de la o generație la alta

sunt la masa de scris vine o lumină peste cuvinte o întreagă lume și eu o șterg cu guma dar ea se așază din nou caligrafic se scrie și se mărturisește cu har mă simt undeva în cernelile

viața este o cameră de fotografiat grea te mândrești la început o cari o montezi în locurile cele mai verzi surprinzi păsări și arbori și liniștea tot mai mult ești doar tu și ceea ce e lăsat

frumoși am mai fost azi după noi se țineau nuntașii cu flori ieșite din piept noi cu mâini pline de pescăruși până pe fruntea lui ovidiu zborul e alb ca mireasa din fotografie surprinsă în

bârnele acelea încrucișate aveau nevoie de-un sprijin Iisus și-a oferit trupul în piroane carnea s-a făcut lemn și lemnul carne din carnea păcatului și trup și suflet s-au făcut de-a

suflă în lumânare vântul o rupe la fugă pe străzi îmi răscolește sufletul din flori de primăvară iau suferința în spate o car până îmi zdrobește umerii copacii mă lovesc violent cu

merg adesea la bibliotecă pentru a împrumuta cărți pentru că am acolo câteva activități întâlniri cu persoane dragi cu care am câte ceva în comun comunicăm bine și ne simțim bine de câteva luni

șterg cerul de praf soarele iese stingher după o iubire mare se deschid ferestrele una după alta golul înaintează printre copacii neterminați intuim lipsa noastră toate se dovedesc de

adevărul e că aici sunt poeți și poeți dragostea lor nedefinită cuvintele tocite pe margini întunericul ca o spărtură de orez tristețea unica hârtie la dosar câteva acte așa ca să fie o

viața e un macro- azil nimeni nu iese din program acum râdem acum stăm pe o bancă rezemați de uitare cerul o pălărie cu care ne facem vânt ușor într-o lume fără semnificații câteva păsări

dintotdeauna aerul ia forma obiectelor din jur se rotunjește în măsurătoarea lui se rotește la repezeală până când lumea devine un carusel în care corpurile se atrag și se resping după nicio

am făcut pentru tine acele lucruri când lumina te lovește în raiduri nu aveam adăpost prea mare inima era de ajuns pe străzi sângele unui apus infantil în ghearele ulilor norii ștergeau orice

scutur toate fețele de masă din toate epocile pline de firimituri orașul este îngropat într-o mină de zăpadă sunt prinși oameni nu suntem pregătiți a săpa după iubire ne trebuie unelte

rezonanța asta ne va inversa dorințele iubirea va deveni ură vom trăi în sens invers acelor de ceasornic vom merge pe fundul pământului să dăm de cer copacii vor crește în jos păsările vor cădea

mă întreb ce-ar face sufletul dacă i-aș da drumul așa ca unei păsări să umble prin lume fără să-i pese că are trup de femeie neînvățat să se despartă de mine să fie liber să se ferească de

luna în clarul ei ademenește sunete oameni ies din portative zboară zâmbete mirări priviri caută fenomenul de o sută și mai bine de ani să ne-amăgească firavă statura ei preschimbată într-o

în coada de așteptare stă fericirea după toate câte mi-au smuls zâmbetul de luni de marți până la cel de duminică și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri despre care de mă-ntrebi nu

oricât aș fi vrut să mă mut tabla mea de șah nu a existat niciodată n-am fost niciuna dintre acele făpturi prinsă între degetele vreunui înțelept care să facă mutarea de succes și apoi nu mă

dragostea se impregnează în tot ce e al nostru nu e nevoie să o căutăm peste tot este urma noastră ai mers ca după o femeie căreia i-a murit bărbatul despicător de ape mă trece