Ottilia Ardeleanu

viața e un macro- azil nimeni nu iese din program acum râdem acum stăm pe o bancă rezemați de uitare cerul o pălărie cu care ne facem vânt ușor într-o lume fără semnificații câteva păsări

dintotdeauna aerul ia forma obiectelor din jur se rotunjește în măsurătoarea lui se rotește la repezeală până când lumea devine un carusel în care corpurile se atrag și se resping după nicio

am făcut pentru tine acele lucruri când lumina te lovește în raiduri nu aveam adăpost prea mare inima era de ajuns pe străzi sângele unui apus infantil în ghearele ulilor norii ștergeau orice

scutur toate fețele de masă din toate epocile pline de firimituri orașul este îngropat într-o mină de zăpadă sunt prinși oameni nu suntem pregătiți a săpa după iubire ne trebuie unelte

rezonanța asta ne va inversa dorințele iubirea va deveni ură vom trăi în sens invers acelor de ceasornic vom merge pe fundul pământului să dăm de cer copacii vor crește în jos păsările vor cădea

mă întreb ce-ar face sufletul dacă i-aș da drumul așa ca unei păsări să umble prin lume fără să-i pese că are trup de femeie neînvățat să se despartă de mine să fie liber să se ferească de

luna în clarul ei ademenește sunete oameni ies din portative zboară zâmbete mirări priviri caută fenomenul de o sută și mai bine de ani să ne-amăgească firavă statura ei preschimbată într-o

în coada de așteptare stă fericirea după toate câte mi-au smuls zâmbetul de luni de marți până la cel de duminică și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri despre care de mă-ntrebi nu

oricât aș fi vrut să mă mut tabla mea de șah nu a existat niciodată n-am fost niciuna dintre acele făpturi prinsă între degetele vreunui înțelept care să facă mutarea de succes și apoi nu mă

dragostea se impregnează în tot ce e al nostru nu e nevoie să o căutăm peste tot este urma noastră ai mers ca după o femeie căreia i-a murit bărbatul despicător de ape mă trece

Visătoriceala nu-mi face bine. E ca un tren săgeată fără șine, ducând singurătăceala către cer printre toți acei nori din lână

n-o să mai știm să vorbim vom trece străin unul pe lângă celălalt capăt al iubirii va fi în aer deconectați ne vom căuta la infinit într-o carte cu destin aruncat la spate sufletul singurul

mă văd în camera noastră așezată la masă scriu în legătură cu tine anotimpul se dezbracă de frunze și tot ce e catifelat în jurul meu lâncezesc amintirile mă țin de vorbă până noaptea târziu se

în toate articulațiile bărbatului sunt însemnele femeii iubitule care-mi ești pe pământ sfințească-se venirea ta vie dragostea ta facă-se inima ta precum în carne așa și în univers nu ne

ninge peste dragostea mea face mormânt alb monoton ninge cu fantome neașteptate dune imaculate înghit roboți de gheață aplecați asupra vieții ninge năvalnic astupă tot ce e al nostru

pâș pâș vin după mine fulgii din palma lui Dumnezeu care nu-și face planuri de an nou ca primaru care se gândește ce să facă din toate fondurile străzi spitale cimitire și pompe azi le urez

cu felul lui comercial de a suci hârtiile încât să strălucească de alb deși cifrele sunt uneori îngrijorătoare iar rapoartele au semnături grele abia le ține subraț cu privirea lui strivind

într-o zi Dumnezeu a rătăcit drumul L-am întâlnit în market complet dezorientat nici urmă de locul pe care îl crease cândva era artificial chiar și oamenii aveau altă înfățișare decât le-o

nu vreau să mă uit la tine cum mori să ies cu tine pe terasă eu să admir priveliștea să fac inhalații cu cetină iar tu să fumezi iubirea noastră să o dai pe un pachet de țigări zilnic să o

oamenii vin și iau câte o poveste din mine mai târziu spun că e povestea lor că și ei au trăit tristețile amăgirile furtișagurile vieții așa cu fruntea spre panglici de lumină tăiate golurile din