scutur toate fețele
de masă
din toate epocile
pline de
firimituri
orașul este îngropat
într-o mină de zăpadă
sunt prinși oameni
nu suntem pregătiți
a săpa după iubire
ne trebuie unelte
rezonanța asta ne va inversa dorințele
iubirea va deveni ură
vom trăi în sens invers acelor de ceasornic
vom merge pe fundul pământului să dăm de cer
copacii vor crește în jos
păsările vor cădea
mă întreb ce-ar face sufletul dacă
i-aș da drumul așa ca unei păsări
să umble prin lume
fără să-i pese că are trup de femeie
neînvățat să se despartă de mine
să fie liber să se ferească de
luna în clarul ei ademenește sunete
oameni ies din portative zboară zâmbete
mirări priviri caută fenomenul de
o sută și mai bine de ani să ne-amăgească
firavă statura ei preschimbată într-o
Cât de frumos ne mărturisește romanticul scriitor francez Alfred de Musset despre iubire: “Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână.”
În cartea recenzată, impresia lăsată
în coada de așteptare stă fericirea
după toate câte mi-au smuls zâmbetul
de luni de marți până la cel de duminică
și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri
despre care de mă-ntrebi nu
oricât aș fi vrut să mă mut
tabla mea de șah nu a existat niciodată
n-am fost niciuna dintre acele făpturi
prinsă între degetele vreunui înțelept
care să facă mutarea de succes
și apoi nu mă
dragostea se impregnează
în tot ce e al nostru
nu e nevoie să o căutăm
peste tot
este
urma noastră
ai mers
ca după o femeie căreia
i-a murit
bărbatul
despicător de ape
mă trece
n-o să mai știm să vorbim
vom trece străin unul
pe lângă
celălalt capăt al iubirii va fi în aer
deconectați
ne vom căuta la infinit
într-o carte cu destin
aruncat la spate sufletul
singurul
alb în jurul meu ca o ninsoare blând așezată
acul din braț mă conduce spre o altfel de lume
pleoapele mi se unesc sub ele circulă un vis cu viteză redusă
mi se pare că intri prin orificiul făcut
mă văd în camera noastră
așezată la masă scriu
în legătură cu tine anotimpul
se dezbracă de frunze și tot ce
e catifelat în jurul meu lâncezesc
amintirile mă țin de vorbă
până noaptea târziu se
în toate articulațiile
bărbatului sunt
însemnele femeii
iubitule care-mi ești pe pământ
sfințească-se venirea ta
vie dragostea ta
facă-se inima ta
precum în carne așa și
în univers
nu ne
ninge
peste dragostea mea
face mormânt
alb monoton
ninge
cu fantome
neașteptate dune imaculate înghit
roboți de gheață aplecați
asupra vieții
ninge
năvalnic astupă tot ce e al nostru
pâș pâș vin după mine fulgii
din palma lui Dumnezeu care
nu-și face planuri de an nou
ca primaru care se gândește
ce să facă din toate fondurile
străzi spitale cimitire și pompe
azi le urez
Eu nu mă gândisem să-mi încep viața din pântece. Să caut singurătatea tocmai acolo. Să-mi număr zilele de la embrion încoace. Să privesc dimineți, înserări ori nopți dintr-un unghi inexistent pe
cu felul lui comercial de a suci hârtiile
încât să strălucească de alb
deși cifrele sunt uneori îngrijorătoare
iar rapoartele au semnături grele
abia le ține subraț
cu privirea lui strivind
într-o zi Dumnezeu a rătăcit drumul
L-am întâlnit în market complet dezorientat
nici urmă de locul pe care îl crease cândva
era artificial chiar și oamenii aveau altă
înfățișare decât le-o
nu vreau să mă uit la tine cum mori
să ies cu tine pe terasă
eu să admir priveliștea
să fac inhalații cu cetină
iar tu
să fumezi iubirea noastră
să o dai pe un pachet de țigări zilnic
să o
oamenii vin și iau câte o poveste din mine mai târziu spun că e povestea lor că și ei au trăit tristețile amăgirile furtișagurile vieții așa cu fruntea spre panglici de lumină tăiate golurile din
Corina Monea este adepta amestecurilor, alchimiilor, parcă o și văd învârtind cuvintele într-un bol magic așezat pe pirostriile cănite ale vieții, încercând să se/ne iluzioneze și să scoată din
nimic nu mă face să gust
mai mult viața decât
musca surprinsă
între geamuri pare să știe mai bine
cum i se numără secundele
cum să economisească aerul
ca pe o prietenie
etalon
scrie cu
când deja te-ai despărțit o dată
de destin
la ce bun să riști să-l întărâți
știi că pentru tine nu există decât
calea singurătății
pe măsură
unii vorbesc de fenomene paranormale
cum aș
azi sunt trup
paraschevă
de cuvinte
hârtie unsă
cu diacritice
urme de sfială
bunătate în pânză
de in
îngeri pe coaja
copacilor strigând
cerule
deschide
suntem noi
cei care