cerul un ecran mare derulează
trăirile s-au urcat într-un tren
pe scări suntem un sfert de oraș
lipiți cu acest aracet dragostea
ne îndreptăm spre ziua unei lumi
necunoscute fericiri străbat
Mircea Teculescu scrie o poezie sensibilă care se citește într-o anumită singurătate, în tăcerea dinlăuntru, pregătind călătoria spre strâmtoarea cea plină de emoții/ soartă, epică soartă.
Sufletul
luna a rămas prinsă
în plasa de pește a tatei
se zbate sub șopru
mă tem c-o să se usuce
întunericul răsfir
fotografiile
pe masa din antreu frigul
își bagă și el nasul adie amintirile
ies
Motto:
Jocul singur pastrează instinctul realității, trăiește și se mișcă în realitate.
Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt țesute în și din închipuiri. – Mircea Eliade
Ce melancolic își
limba română este baia mea caldă
cu spumant de lăcrămioare
un bețigaș parfumat
o muzică după inima mea clasică
încet și blând clipocitul
semn că respir din când în
când tăcerea sapă în
mașinile ard în parcări
li se topesc parbrizele
nu rupe filtrul către zări
se bâlbâie-n cor brizele
adorm în mine muzele
și vântul zace-ntr-un copac
amiezile mofluzele
au bani de aur pe
mergeam prin aburul orașului
nu știam încotro și
deodată Iisus m-a luat de braț
mi-a spus că-I e rău
mi s-au înmuiat picioarele
figurii de ceară
îi aduceam aerul cu un evantai
de doi
Lu este zaharoasă
great again de femeie
care-și încearcă măiestria
fie și-ntr-un bloc de gheață
cam diminutivă vizavi de el
cu mult cerebel covăsit
iubirea n-are corespondent
în altă limbă
și nici
toți avem nevoie de dragoste când
ne strângem în brațe ca necunoscuții
asta înseamnă
*
suntem oameni cu nevoi
pe băncile vieții
unii mai sus alții jos de tot
deșirăm ghemul
câteodată
stă luna ca un gong pe cer
să-nceapă teatrul vieții
o altă noapte de mister
îngroapă-n ea poeții
și dangătul de taler fin
îmi surpă-ncet pereții
agale gândurile vin
cum vin
aș vrea din lut să scot vioară
și din vioară trup să scot
să-mi cânt iubirea fără vară
de lume uit uitat de tot
cu mâini de briză astă-seară
scriu ce mă doare dor să scriu
în tâmple strigă
și naștem bărbați
mâine-poimâine să aibă cine
ne înjura
ne bate
ne înjosi
ne arăta cu degetu
ne găsi motive
de separare
ca puterile în stat
îi naștem
îi iubim din prima
îi legănăm
îi
azi nu s-a mai ascuns
am găsit-o liniștită
cu tristețea aceea
ultimele patimi
i se văd în ochi
umede
nu are stare cum rabdă
mă uit ca la un tablou
renascentist
mă suportă așa
cum ar fi să plecăm pe acel drum
și totul să înverzească
doar din priviri
copacii să-și pună coroane
așezați pe tronul lor de lemn
soarele să fie sceptrul
curtea să se umple domnește de
Volumul de față, apărut în 2007 la editura Cartea românească, este împărțit în trei secvențe poetice: I. Insomnie, II. Fața lăuntrică, III. Lumină, primele două de aproximativ aceeași dimensiune,
m-ai iubit și ai pus punct
m-ai considerat o propoziție simplă
în care subiectul putea fi oricând schimbat
ce voiam eu nu avea predicat
nu puteam pune nici măcar virgulă
fiindcă nu-mi dădeau
am vrut să fac ce e bine
și am făcut ce e bine
dar n-a fost bine
am făcut rău atunci
și n-a fost bine
m-am smuls
din dorințele mele
m-am însingurat
am jupuit orice speranță
și tot n-a fost
În Temnița de sub rană, volum apărut la editura PIM, Iași 2017, găsesc în Teodor Dume un poet al umbrelor, care a învățat să-și poarte singurătatea, pe urmele lui tata.
Prefațat de Cezarina Adamescu
am să mă așez în golul umărului tău
îmi spuneai
și toate lucrurile îți făceau loc
zâmbetul brațele ochii
nu mă deosebeam de tine cu nimic
am voie să-mi placă ceea ce scrii
întrebam
iar tu
nu credeam că oamenii se vor băga între oameni
că vor durea atingerea coatele lor ascuțite
privirile sălbatice cuvintele în flăcări
dragoni ai supărărilor zboară deasupra iluziilor
de fapt
să dezlipească iubirea de mine
să înjunghie animalul crescut în propria curte
să despice butucul numai bun de încălzit sobele din lumea asta
să o joace la ruletă să vândă o sclavă
*
îmi spui că
respirația mea este când respirația ta
atât de aproape îmi trece prin plămâni
orice nebuloasă apare în radiografia
iubirii
privită printr-un ghem de lună
dispare încât îngerii
Dumnezeu e Omul de dincolo
câteodată Îl strig
Vecine
mă înspăimântă lipsa Lui
face oameni din cărămidă
cândva construiam case
nu știam că din oameni
mă durea piciorul pe care
îmi
1 IUNIE 2017, să fie copilărie - spun!
Este greu să fii copil? Cine știe să crească și să educe un copil? Există o școală pentru asta? Eu cred că trebuie să ai suflet pentru copii. Eu cred că