Ottilia Ardeleanu

nimic nu mă face să gust mai mult viața decât musca surprinsă între geamuri pare să știe mai bine cum i se numără secundele cum să economisească aerul ca pe o prietenie etalon scrie cu

când deja te-ai despărțit o dată de destin la ce bun să riști să-l întărâți știi că pentru tine nu există decât calea singurătății pe măsură unii vorbesc de fenomene paranormale cum aș

azi sunt trup paraschevă de cuvinte hârtie unsă cu diacritice urme de sfială bunătate în pânză de in îngeri pe coaja copacilor strigând cerule deschide suntem noi cei care

cerul un ecran mare derulează trăirile s-au urcat într-un tren pe scări suntem un sfert de oraș lipiți cu acest aracet dragostea ne îndreptăm spre ziua unei lumi necunoscute fericiri străbat

luna a rămas prinsă în plasa de pește a tatei se zbate sub șopru mă tem c-o să se usuce întunericul răsfir fotografiile pe masa din antreu frigul își bagă și el nasul adie amintirile ies

limba română este baia mea caldă cu spumant de lăcrămioare un bețigaș parfumat o muzică după inima mea clasică încet și blând clipocitul semn că respir din când în când tăcerea sapă în

mașinile ard în parcări li se topesc parbrizele nu rupe filtrul către zări se bâlbâie-n cor brizele adorm în mine muzele și vântul zace-ntr-un copac amiezile mofluzele au bani de aur pe

mergeam prin aburul orașului nu știam încotro și deodată Iisus m-a luat de braț mi-a spus că-I e rău mi s-au înmuiat picioarele figurii de ceară îi aduceam aerul cu un evantai de doi

Lu este zaharoasă great again de femeie care-și încearcă măiestria fie și-ntr-un bloc de gheață cam diminutivă vizavi de el cu mult cerebel covăsit iubirea n-are corespondent în altă limbă și nici

toți avem nevoie de dragoste când ne strângem în brațe ca necunoscuții asta înseamnă * suntem oameni cu nevoi pe băncile vieții unii mai sus alții jos de tot deșirăm ghemul câteodată

stă luna ca un gong pe cer să-nceapă teatrul vieții o altă noapte de mister îngroapă-n ea poeții și dangătul de taler fin îmi surpă-ncet pereții agale gândurile vin cum vin

aș vrea din lut să scot vioară și din vioară trup să scot să-mi cânt iubirea fără vară de lume uit uitat de tot cu mâini de briză astă-seară scriu ce mă doare dor să scriu în tâmple strigă

și naștem bărbați mâine-poimâine să aibă cine ne înjura ne bate ne înjosi ne arăta cu degetu ne găsi motive de separare ca puterile în stat îi naștem îi iubim din prima îi legănăm îi

azi nu s-a mai ascuns am găsit-o liniștită cu tristețea aceea ultimele patimi i se văd în ochi umede nu are stare cum rabdă mă uit ca la un tablou renascentist mă suportă așa

cum ar fi să plecăm pe acel drum și totul să înverzească doar din priviri copacii să-și pună coroane așezați pe tronul lor de lemn soarele să fie sceptrul curtea să se umple domnește de

m-ai iubit și ai pus punct m-ai considerat o propoziție simplă în care subiectul putea fi oricând schimbat ce voiam eu nu avea predicat nu puteam pune nici măcar virgulă fiindcă nu-mi dădeau

am vrut să fac ce e bine și am făcut ce e bine dar n-a fost bine am făcut rău atunci și n-a fost bine m-am smuls din dorințele mele m-am însingurat am jupuit orice speranță și tot n-a fost

am să mă așez în golul umărului tău îmi spuneai și toate lucrurile îți făceau loc zâmbetul brațele ochii nu mă deosebeam de tine cu nimic am voie să-mi placă ceea ce scrii întrebam iar tu

nu credeam că oamenii se vor băga între oameni că vor durea atingerea coatele lor ascuțite privirile sălbatice cuvintele în flăcări dragoni ai supărărilor zboară deasupra iluziilor de fapt