Ottilia Ardeleanu

să dezlipească iubirea de mine să înjunghie animalul crescut în propria curte să despice butucul numai bun de încălzit sobele din lumea asta să o joace la ruletă să vândă o sclavă * îmi spui că

respirația mea este când respirația ta atât de aproape îmi trece prin plămâni orice nebuloasă apare în radiografia iubirii privită printr-un ghem de lună dispare încât îngerii

Dumnezeu e Omul de dincolo câteodată Îl strig Vecine mă înspăimântă lipsa Lui face oameni din cărămidă cândva construiam case nu știam că din oameni mă durea piciorul pe care îmi

1 IUNIE 2017, să fie copilărie - spun! Este greu să fii copil? Cine știe să crească și să educe un copil? Există o școală pentru asta? Eu cred că trebuie să ai suflet pentru copii. Eu cred că

când ții de un om ții și de necazurile lui de cum vine acasă trist de cum își lasă geanta hainele privirea cum își ține capul în palme în timp ce povestește despre nereușite și câte eforturi și

frunzele spirite urmăresc iarna pe soclu o afrodită șlefuită de vânt lipește afișe pe stâlpi imaginari susțin viața asta un autoportet cu șarpe sâsâie iubiți și veți fi fericiți într-un

îi e teamă că niciodată nu va putea fi ca mine eu îngrijeam de sufletul ei și tot ce auzeam că-i va face bine adunam și îi dăruiam privește peste lume lumea este o fereastră o salcie pubela

viața valiză grea cu obiecte necesare o târăsc pe rotile ca pe un invalid îi șoptesc că va fi totul bine mă intersectez cu oameni sau alte vieți în carouri figuri dezolate săpând trotuarele din

alerg depășesc timpul trec prin nu știu câte porți salut oameni invizibili names & nicknames scanez detalii zoom in accept doar dacă s-au suit în poezie & bifez

Suntem un popor sonor. Cel puțin dinspre mine așa se simte. Dimineața aud o mașină turând perseverent într-o direcție impusă de șofer. Nevăzuți, maidanezii schimbă impresii matinal-regionale.

înviu și eu în trupul meu de-acum e Christos mă simt mai curată împlinită cuvintele sunt de-a dreptul albe după patruzeci de gânduri mă ridic dau piatra vieții la o

umezeala din ochi a cuprins lumina nu are putere să doboare gratiile singurătății stau în genunchi cu tăcerea crede că face om din mine ies aburii nedreptății fac cete-cete puhoaie în

am împărțit atâta poezie încât Dumnezeu ne-a zis nu mai am trup ne-am rupt mâinile picioarele mintea și am făcut un Dumnezeu ca pe un om de zăpadă se topește în

urzeală veche – rochița-rândunicii cât vezi cu ochii

de multe ori îmi vine să cred că stelele sunt lumânări aprinse de cei dintr-o lume paralelă pentru noi muritorii de rând

Întreg romanul este o frescă a satului de la mal de Dunăre, în alb și negru, în lumini și umbre, cu specimene de indivizi obscuri, obsceni, plați, abrutizați; partea originală este aceea a

pornesc de la poetul ciobit într-un colț tot mai acomodată cu imperfecțiunile un haos mai mare în pântecul zilei nu am văzut oamenii să se excludă din propriile locuințe pentru un anotimp care

intră și întreabă ce fac de ce fac și cum fac se așază și privește ce fac de ce și cum se sprijină în coate așteaptă o minune din ce fac și cum și de

castanilor trei – recomandata sosind cu versuri albe

în fiecare primăvară trebuie să schimbăm felul de a respira cu unul subacvatic fără străzi câmpii soarele plutește ca o meduză aproape de țărmul oamenilor se poate opri într-un cer

om de zăpadă – pe mătură este scris nu plec din stradă

la noi în oraș primăvara n-a spart mugurii nici iarbă nu ne-a adus vrăbiile nu știu pe unde se ceartă nămeții au intrat în pămât de rușine oamenii umblă cu dușmănia păcală se smeresc